La Gara
Am realizat descrierea Gării de Nord din Roșiorii de Vede așa cum era până când trenurile si-au pierdut interesul oamenilor, viteza lor fiind mult prea mică in comparație cu viteza mașinilor .

Gara de Nord din Roșiori

Acum , toamna , se pleca de acasă , era anotimpul plecărilor, pentru toată lumea . Unii plecau la 01 sau 15 septembrie , alții după ce se strângeau recoltele, ca sa nu rămână părinții singuri la munca câmpului.

Gara de Nord din Rosiorii de Vede

Ați fost vreodată la Gara de Nord din Roșiori ?

Dacă da, când? Înainte sau după 1989?

Este foarte important, pentru că schimbările sunt radicale , esențiale .

La gară era luat pulsul orașului , gara era un univers în sine , era nod feroviar important, locul de întâlnire al tuturor celor aflați in balans , balansul vieții lor, între viața de la oraș și cea de la țară . Nebunie totala. Unii plecau cu bucurie si speranță, alții cu teama de necunoscut , alții cu părere de rău pentru ce lăsau in urma lor , dar cei mai mulți aveau toate aceste sentimente amestecate .

Gara de Nord Rosiorii de Vede

Dacă liceele și Gradina Publică erau centrul universului pentru tinerii orașului, ei bine, gara era inima orașului .De aici veneau sau plecau mii, zeci de mii de oameni . Furnicar .

Ce bine ar fi fost dacă am fi avut pe atunci camere de luat vederi în autogară și gară,  aș fi putut să vă arăt ce a însemnat acest loc pentru orașul nostru , pentru mii și mii de oameni , era un loc aparte . Pulsa de viață .

Gara de Nord Rosiori Nord

Unii veneau de la țară la oraș, la serviciu, făceau naveta ,alții o foloseau pentru o legătură spre București, Alexandria, Zimnicea, Turnu Măgurele, Craiova, Timișoara, Pitești,  sau mai departe, unii veneau de la București sau din alte orașe mai mari si se duceau înapoi, la țară , un du-te-vino permanent , un flux de oameni într-un circuit de neînțeles, obosiți sau veseli, ferchezuiți sau nu , plini de încredere sau dezamăgiți , unii râd, alții plâng , așa cum era starea fiecăruia . Elementul comun era graba de a ajunge la destinație .

La vremea aceea , oamenii aveau foarte puține mașini iar mijlocul de transport în comun cel mai des întâlnit era trenul .Mai erau și ratele, autobuzele, dar numai dacă nu aveai tren luai rata. Era a doua opțiune .

Cozile la casa de bilete se întindeau pe cel puțin 4 metri , iar atunci funcționau 2 sau 3 case de bilete ; în gară la parter în dreapta era o frizerie, un restaurant elegant sus ,care servea „à la carte„ de i se spunea „La pierde trenul”  mai erau două sau chiar trei chioșcuri cu ziare si reviste, comercianți ambulanți cu pateuri cu brânză fierbinți , cornuri cu gem, covrigi calzi sau cu semințe, etc. De toate pentru toți .

Alături de gară era autogara , transferul se făcea rapid între tren și rată, că la tară se mergea și cu rata .

Tot la gară era (si este încă)  un parc mare în care mai stăteau oamenii aflați în trecere până când trebuiau să urce la tren . Aleile lui largi îmi plăceau , mă fascinau diferit de cele din Gradina Publica, mă duceam cu bicicleta la plimbare prin el iar mai târziu, băiatul meu fie se ducea cu bicicleta fie cu rolele ; în parcul de la gară era o cârciuma de ii ziceau „La Indieni „ pentru ca era din lemn și stuf , avea niște mese la înălțime , urcai pe scări ;aveau si lăutari și se făceau nunți.  Arătau acele locașuri ca niște corturi , covergi, de le vedeai prin filmele americane cu pieile roșii , de aici si denumirea de „La Indieni” .

Am cunoscut gara de când eram foarte mică ,nu doar pentru că tatăl meu a lucrat o viață întreaga acolo , dar si pentru că mergeam cu trenul si cu motoarele acolo unde aveam treabă. Am mers cu motoarele la țară , voi știți ce sunt alea „motoare” ? Sunt așa, două vagoane sau trei vagoane trase de un motor , nu era un tren electric dar nici nu avea o locomotiva cu abur , li se zicea „motoare” si erau pline ochi de lume . In toate haltele opreau motoarele si , la dus către satul nostru, coborau oamenii in fiecare haltă  si se umplea de lume când veneam înapoi acasă la oraș , de obicei duminică seara .

In trenul personal , clasa a doua sau a treia cum era atunci , nu aveau oamenii loc nici să stea pe culoar , iar uneori se urcau si pe scară. Se urcau cei care coborau la prima si nu se mai dădeau la o parte din drum ,de frică ca nu vor mai putea cobora de atâta puhoi de lume câtă era ,  dar le dădea o mană de ajutor celor care trebuiau să urce: le lua bagajul si apoi, hopa,  ii dădeau mană si îl ridica si pe el ( ea) .

 Era greu sa călătorești cu copil mic și cu bagaje, scara era foarte sus, nu era la peron să te urci in tren ușor, era absolut îngrozitor pentru o femeie îmbrăcată cu fustă sau în rochie ( foarte rar se îmbrăcau femeile cu pantaloni prin anii 70 sau 80 ) iar dacă mai aveai și un copil , trebuia să fii foarte puternică și hotărâtă ca să te urci in tren .

 Era o luptă pentru un loc în tren , pentru a prinde trenul . Dacă se lucrau sâmbetele si duminicile , atunci când erau liberi oamenii plecau la țară , în special cei care mai aveau părinți bătrâni care aveau nevoie de medicamente , de alimente ,de  acompaniere sau și cei mai tineri care , mai ales in ultimii ani de comunism, își procurau alimentele strict necesare de la părinții lor de la țară.

Lupta începea chiar de la casa de bilete . Acolo , la coadă trebuia să stea unul singur iar celălalt se dădea într-o parte cu copilul în brațe si cu bagajul la picioare, cu ochii la rând să nu care cumva sa treacă vreunul in față să ia bilet iar partenerul să nu mai ajungă la timp sa ia biletele de tren (obligatorii înainte cu cel puțin 10 minute de plecarea lui ).  

Acolo erau îmbrânceli, strigăte , lupte, vorbe aruncate , ceva de genul :

„- Du-te fă mai în față , așa, că noi , ăștia de stăm la rând stăm așa, de proști ce suntem , nu ? „ sau

„-Ba , tu nu ne vezi ca suntem aici la rând, ce te vari in față , nesimțitule?”

Mai vreți ? Mai știu, mai am , dar să nu ne facem de rușine chiar așa de rău.  

Apoi urcau în tren ,unde lupta pentru un loc pe o bancheta continua. Erau niște mirosuri , vai , vai , vai . Oamenii se spălau când plecau de acasă pe drum , că așa s-a pomenit, , se îmbrăcau si ei curat , frumos , cu lucrurile cele mai bune dacă se duceau la o nuntă la neamuri, indiferent unde , pe drum plecai îmbrăcat frumos, dar transpirai, cămașa și șosetele de poliester nu vreau să vă spun cum miroseau , apoi era bagajul cu salam cu usturoi si ce mai luai tu de la oraș să mai duci la țară sau invers,  cu o găină de la tară care se găinăța în sacoșă, cu varza murată gata pentru sarmale că la bloc nu ai beci, cu găleata cu brânză ( de oaie, de capră sau de vacă, nu conta) dar ce nu aveau oamenii prin bagajele lor .Apoi unii cărora le era foame puneau masa si mâncau, cam ce aveau ei prin sacoșă, brânză cu roșii (sau cu ceapa iarna) , salamul cu pâine si muștar, o bucățică de carne de pui fript , etc. fiecare ce avea si de aici alte mirosuri, suprapuse peste cele din sacoșe si peste cele de transpirație .

 Îmi aduc aminte ca atunci când eu am plecat definitiv de acasă , fie mă duceam eu fie veneau ei la mine, pe vremea asta de toamnă îmi aduceau musai o găină tăiată , un bidon de must , niște struguri si bulion, zacusca , iar pe lângă toate astea nu veneau la mine fără flori , multe flori, câteva din fiecare fel de floare ce mai aveau , tufănicile albe era acum, crizantemele maronii, cate un trandafir roz rămas încă înflorit , cârciumărese ,acesta era nelipsitul buchet al mamei mele către mine . In tren erau multe bagaje ca si al meu , cu de toate dar si cu flori. Ah , si mai era la buchet pus busuioc , minunat.

Ce să mai, o adevărată „plăcere” transportul in comun , dar oamenii trebuiau să se miște , aveau serviciu , plecau cu treburi nu să se plimbe . Ce distanțare socială! Avea si el , transportul in comun, farmecul lui , în afară de inconveniente, puteai să faci si conversație, nu te interesa cum este semaforul iar dacă voiai să afli chestii interesante , puteai să asculți si să tragi concluzii .

In primii ani de facultate plecam cu trenul de noapte ca sa ajung de dimineață la cursuri si sa nu mai schimb la Costești , apoi am renunțat să mai plec luni de noapte, era mult prea obositor .

Îmi aduc aminte că in trenul de noapte erau multe femei vrednice si pricepute cu gălețile de brânză , cu ouă si cu flori, cu găleți de flori , mergeau la piață la Pitești sa le vândă . Urcau de la Balaci, Mirosi, Surdulești , din toate haltele încărcate de marfă ce trebuiau musai să o vândă si să se întoarcă cu bani acasă.

Acesta era „serviciul” lor .  

Anii au trecut ușor , ușor, arareori am mai fost nevoită să iau trenul , dar nu am mai avut de ce să stau la rând la bilete ca nu mai era mai nimeni in gară. Trenurile noastre astăzi merg cu viteza melcului, mai bine iei un cal si o căruță si ajungi mai repede decât cu trenul .

  Gara este acum mai mult pustie , cred ca sunt mai mulți angajați pe o tură  decât călători ,gara este tristă ca întregul oraș .

 Oamenii nici nu mai au de ce sa vină la oraș , că nu mai sunt acolo locuri de muncă ,nici copii de școală nu mai sunt,  la spital si la  magazine vin cu mașini care au, așa pot sa cumpere mai mult si vin mai rar .  

Amintiri din alta viață parca sunt toate acestea , exact așa cum îmi povestea mie maia despre boierii cei buni de la ei din sat , Creanga si Simu , pe care eu nu i-am cunoscut , tot așa ii povestesc si eu băiatului meu aventurile mele când alergam sa prind un loc in tren fie el chiar si pe scara lui . Si parafrazând un pic din „O, ramai” de Mihai Eminescu as putea spune :

 „Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-înțelege n-o mai pot...
Unde ești, copilărie,
Cu ”gara de nord „cu tot?

2 comentarii

  1. Descrierea ta cu atat de multe si reusite detalii (bravo!) , dincolo de nostalgie (pe care o si marchezi prin versurile din final) este si un „remember” al unor vremuri triste care exprima o parte din josnicia pe care o induram urmare a filozofiei de bezna pe care ne-o aplica sistemul in care traiam. Din pacate, le-am trecut pe toate, asa cum bine le evoci tu in aceasta povestiora si felicitari ca le impartasesti si altora care poate nu le-au trait.

    1. Mulțumesc mult pentru comentariul tău , este într-adevăr o evocare a unor vremuri triste, dar mai trist este acum felul în care a involuat CFR-ul ; nu credeam vreodată că acest capitalism va duce la prăbușirea economiei românești în general și a transporturilor feroviare, în mod special .Faptul că astăzi oamenii circulă cu mașina personala este , însă , foarte bine, asta denotă progresul economic al familiei, dar, este în detrimentul CFR-ului . Poate, dacă ar fi fost făcute investiții serioase în infrastructura CFR lucrurile ar fi stat altfel .Încă o dată mulțumesc frumos pentru comentariul tău !

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.