EXPERIENȚA ACHERES FRANȚA 2002
Amintiri din prima mea călătorie in Franța prin anul 2002 .

Ce bine este să ai amintiri frumoase !

Asta înseamnă că ai trăit cu adevărat !

La doi ani după ce RENAULT  a cumpărat DACIA au fost selectați un număr relativ mic de salariați ai Daciei și ai centrului de proiectare CESAR , cei care munciseră pe SOLENTZA și care se descurcau bine în limba franceza și  au fost trimiși în Franța la GUYANCOURT TCR pentru a munci pe noul proiect LOGAN, viitorul Logan, pe atunci nu avea nume , avea doar un cod .

Printre aceștia m-am aflat și eu și sunt mândră de asta !

Ar fi trebuit să stăm doi ani, dar, din cauza numeroaselor proteste făcute de către sindicatul salariaților de la TCR nu am stat în vara aceea decât 6 săptămâni . Suficient , zic eu , pentru un început !

Sindicatul de la RENAULT este foarte puternic și a făcut în fiecare zi timp de șase săptămâni proteste pentru a ne trimite pe noi acasă , în România , de teama pierderii locurilor lor de muncă în favoarea noastră, care aveam salarii de 10 ori mai mici decât ei. Cei de la ei de la sindicatul lor ne așteptau la masă la cele cinci restaurante  cantine din TCR cu pancarte pe care scria să plecăm acasă că noi le furăm lor locurile de muncă . Nu , nu aveau nimic personal cu noi ca și oameni , ei aveau ce aveau de împărțit cu conducerea lor care conducere nu le mai măriseră salariile de ceva timp sau procentul dat era mult sub așteptări . Tinerii plecau rapid , dar cei care depășiseră o anumită vârstă nu își mai permiteau să plece așa ușor . Aveau dreptatea lor , noi cu salariile noastre mizerabile și cu pofta noastră de muncă și de afirmare eram o amenințare pentru ei . Acționarii vor dividende nu glumă !

I-am admirat pentru perseverența cu care au luptat pentru drepturile lor dar , mai ales , pentru modul elegant prin care o făceau . Ne spuneau mereu că dacă la noi , în România , vor crește salariile la un nivel care nu le va mai permite acționarilor de la RENAULT să își păstreze profitul lor, să își ia dividendele cu care erau obișnuiți , vor pleca și de la noi, ne vor lăsa și pe noi șomeri așa cum îi lăsau pe ei . Aveau dreptate, în fond, „norocul” nostru a fost că nici astăzi , la 20 de ani de la aceste întâmplări salariile noastre nu au ajuns cât ale lor astfel încât să devenim nerentabili pentru ei !

Sigur nici nu vor ajunge ! Poate doar dacă ar fi angajat parlamentari dar asta nu se poate !

Impactul nostru în urma întâlnirii cu această altă cultură, altă țară, alt popor , a fost unul uriaș .

Puțini dintre noi își permiseseră luxul de a ieși din țară până atunci pentru că, nu-i așa , eram foarte săraci marea majoritate a noastră iar să ieși din țară era un lux pe care foarte puțini tineri și-l permiteau iar noi eram încă destul de tineri acum 20 de ani , cu rate la case ( ni le cumpărasem între timp ) , cu copii de școală, cu rate la mașină, cu tot felul de cheltuieli mari la niște salarii absolut minuscule .

(Eu mai fusesem până la un furnizor in Croația, trimisă tot de ei in 2001 dar Franța era cu totul și cu totul altceva . In anul 2001 in Croația am adunat toate bonurile de pe unde cumpăram pentru că eram obligați să justificam diurna , la plecare , când ne-am luat ceva de mâncare pentru drum , una dintre colege a uitat să ia bonul de la casa si casierița îl aruncase in coșul de gunoi . Am stat acolo toți mai mult de un sfert de oră și am căutat bonul până când l-am găsit altfel , colega noastră , ar fi fost obligată să returneze banii care nu îi mai putea justifica . Luase si ea pentru copii câte ceva , bomboane , ciocolate , chestii , erau de mâncare , avea voie , dar fără bon nu erau justificate cheltuielile . Prin câte astfel de umilințe am trecut ! Ce fotografie ar fi ieșit atunci cu noi grămada pe coșul de gunoi al casierei de la magazin ! )

 Impactul nostru a fost unul destul de dur . La sosirea la aeroport am fost așteptați ca niște dive , de niște personaje cu statut în TCR , nume destul de grele din inginerie , cu mașinile lor de serviciu , luxoase, ei erau , ca și noi de altfel, în timpul lor liber și ei ne-au dus la cazare . Prima impresie, primul șoc și anume acela că am fost așteptați cu limuzine de către niște directori RENAULT  , a fost imediat înlocuit de cel de al doilea șoc , nu tocmai pozitiv și anume de locația în care echipa de ingineri din România ( și nu numai ) urma să locuiască pentru doi ani .

Ne-am trezit că ne duce într-o pădure ,intrarea era flancata de femei , la dreapta femei , la stânga femei ,  într-un fel de mare cămin de nefamiliști , unde am fost repartizați pe camere , fiecare dintre noi am primit câte o cameră minuscula ca de hotel ieftin, curată, dotată cu un frigider mic, exact ca cele din hotel, , cu un pat îngust , cu lenjerie și o păturică parcă din hârtie , aveam o masă pe care trebuia să o folosim mai mult ca și birou de lucru, un cuier și o mică zonă drept baie cu duș , chiuvetă și wc. Bucătăria , mare , larga , cu două aragaze , chiuvetă mare și o masă lungă, era la parter iar eu aveam camera la etajul doi .

Vă dați seama ce însemna să te duci cu tot ce trebuie să îți pregătești ceva de mâncare de la etajul doi la parter cu cratița ta în brațe?  Nu era deloc ușor , așa că m-am lipsit rapid de cină . Luam iaurt , o felie de pâine și cam atât . Tocmai bine , să ne păstrăm silueta ! La fiecare capăt de culoar , etaj, etc. se afla o ușă grea , foarte grea , metalică ce se putea închide ermetic , foarte bine capitonată, dacă cineva ar fi vrut să iasă de acolo nu ar fi avut cum . Eram chiar și păziți. Probabil că eram cunoscuți în Franța drept popor periculos, violent , nu știu, dar  ei își luaseră măsuri de precauție prin alocarea acestei locații departe de lumea civilizată, în mijlocul pădurii .

 La intrarea în pădurea de la Acheres , adică la intrarea spre această locație , pe stânga și pe dreapta erau prostituate. Așa cum v-am zis, la dreapta femei , la stânga , femei .  Prostituatele proveneau din toate rasele și neamurile lumii iar printre ele se aflau și travestiți . Asta a aflat-o pe pielea lui unul dintre colegii noștri care a vrut și el să meargă la femei dar , din păcate pentru el , femeia aleasă de el era un bărbat . Ce-am mai râs pe seama lui, bietul de el, nu îl înzestrase Dumnezeu cu prea multă frumusețe și , din păcate , nici experiență cu asemenea femei nu avea , dar era muncitor și disciplinat , astea erau calitățile lui . A dat banii peștelui și s-a dus cu ea, așa a crezut el , că este o ea ,  dar ea era un el .  A doua încercare a fost într-un loc din oraș dar nu avut bani decât să privească pe o gaură făcută în perete , în mod special pentru cei săraci , aveau tarife mai mici . Asta o știu de la cei care fuseseră și ei cu el și priviseră pe gaură la ceea ce li se oferea , doar de atât plătiseră .

În spatele locației se afla o școală de dresaj câini de luptă , atât pentru polițiști ori  jandarmi cât și pentru persoane fizice . Dacă te-ai fi gândit să mergi prin spatele acestei locații  , prin spatele clădirii , in spatele curții să te plimbi la aer , pur și simplu , imediat săreau câinii la tine, noroc că gardul era foarte înalt și nu puteau să sară chiar atât de sus să ajungă la noi iar noi veneam seara târziu de la muncă acolo și plecam dimineața devreme, nu aveam timp de plimbări la aer curat .

 În față și în spate era pădure și iar pădure, așa că dacă ai fi dorit să mergi undeva în oraș nu aveai nici o șansă . Eram practic închiși . Nu am mai vorbit niciodată despre asta în public doar familia mea și colegii cu care am relaționat în perioada respectivă știu asta . Când vedeam cum se închideau ușile acelea mari și etanșe , capitonate să nu se audă nici un zgomot din interior , afara, când auzeam câinii , când vedeam prostituatele și cum eram înconjurați de pădure mă apuca spaima de multe ori , dar , după un timp , m-am obișnuit exact așa cum se obișnuiesc și păsările cu colivia lor . Cred că dacă am fi fost incendiați acolo muream ca șobolanii fără nici cea mai mică șansă de supraviețuire !

Chiar prin fața curții acestui loc trecea o cale ferată, care era una circulată, în funcțiune , nu una dezafectată. Noaptea , când era somnul mai profund , te trezeau cu sunetul sirenei de la tren de nu mai puteai să adormi până la ziuă . A treia zi de la sosirea noastră acolo a fost adus un grup de seniori, oameni bătrâni ce călătoreau , semn că , totuși, clădirea nu era doar de către RENAULT închiriată ci și de către alte entități .

Dimineața și seara venea și ne lua o mașină , un fel de microbuz ,același care ne aducea și seara de la serviciu și ne aducea acolo . Acest microbuz era condus de o doamnă deosebită, tare simpatică, care ne-a povestit cu umor cum l-a văzut ea pe primarul comunei în care ea locuia venit acolo la prostituate și a făcut în așa fel încât să vadă că l-a văzut iar a doua duminică l-a văzut pe domn primar venit le biserică .... Dumnezeu să îi ierte păcatele !

Dacă nu ar fi fost cei trei colegi mai „vechi” acolo , dotați și cu mașini de serviciu , nu știu ce ne-am fi făcut cu mâncarea , că nu aveai nici măcar o brutărie sau un chioșc, nu aveai de unde să iei o sticlă cu apă , era departe de orice loc civilizat acel spațiu . Dacă uitai să îți iei apă sau orice altceva , adio, nu mai aveai de unde să mai iei ! Era apă la chiuvetă . Nu ai fi murit de sete ! Dar de foame , sigur .

Tot datorită colegilor noștri am mers in Paris să vizităm și noi cele mai frumoase obiective turistice și atunci , in metrou am avut parte de o scenă idilică intre doi oameni in vârstă frumoși .

Colegii noștri veniți înaintea noastră acolo ne-au ajutat foarte mult , ei cu mașinile lor,  să mergem să ne facem cumpărăturile necesare , în primul rând apă și pâine , apoi ne-am cumpărat mâncare pentru cel puțin o săptămână, fiecare ce a putut sau a dorit , nu era cine știe ce diurna noastră în Franța,  era de doar  32 euro /zi iar a francezilor, diurna lor  în România era de 100 euro pe zi pentru cei care veneau în misiuni scurte , iar ceilalți veniți pentru perioade lungi beneficiau de niște bugete absolut incredibile , chiar și de 10000 euro pe lună, deoarece țara noastră atunci era considerată o țară periculoasă cu risc mare de  revoluții, mineriade , violență stradală, niște sălbatici , ce mai , mai rău decât in Africa. Bine , dacă te duceai la WC in Dacia sau oriunde in România era absolut justificată teama lor de România de atunci  .

 Aceștia, francezii veniți la noi ,  au primit atunci ,cu chirie cele mai frumoase , somptuoase vile din oraș, mașini de serviciu uneori chiar și cu șoferi atât pentru ei cât și pentru soțiile lor  , bone pentru copii lor, femei de menaj , ce să mai vorbim, erau foarte bine remunerați cei care au sosit primii la noi în țară ca expatriați. Într-un fel era și normal, nu ar fi putut să îi convingă să vină la noi altfel decât cu bani, foarte mulți bani , ca să merite riscul asumat .

 Prima lor de instalare , pentru cei care optaseră pentru o casă nemobilata fusese atât de mare încât le-a permis acestora să își cumpere mobilă din lemn masiv , canapele îmbrăcate în piele, covoare de calitate, electrocasnice și electronice de ultima generație pe care , la plecare , unii le-au luat cu ei acasă, cu transport asigurat de firma ,iar alții le-au lăsat aici in Romania în casa în care locuiseră .

Prima noastră de instalare pentru cei doi ani pe care urma să îi petrecem acolo a fost de doar 400 euro , bani pentru un fier de călcat, o cană de fiert apa, un mic radio deșteptător sau ce a considerat fiecare că va avea nevoie acolo in următorii doi ani și nu putuse să ia in valiză de acasă . Țin minte că atunci eu mi-am cumpărat de acolo primul meu telefon mobil , parcă să zic că era „Motorola” deoarece nu aveam telefon de serviciu și aveam nevoie să comunic cu familia mea cât și cu colegii mei de acolo ori din țară iar prețul lui a fost unul destul de mare pentru vremea aceea din micuța mea primă de instalare . Al doilea lucru bun de care m-am bucurat foarte mult timp a fost un robot de bucătărie „Moulinex” dar fiecare și-a cumpărat în suma aceasta ceea ce a considerat că poate să mai folosească și acasă după cei doi ani de TCR .

Această primă de instalare trebuia justificată cu documente nu se putea să bagi banii în buzunar și să te întorci cu ei în România , ei trebuiau lăsați acolo , în Franța . Noroc cu băieții veniți înaintea noastră acolo că ei ne-au ajutat să facem documentele în magazine pentru ca să ne recuperăm TVA-ul la vama din aeroport deoarece în 2002 noi nu făceam parte încă din UE și eram scutiți de TVA . Abia in 2007 am fost și noi acceptați în Uniunea Europeană .

De altfel, până în anul 2002 am fost obligați să justificam și diurna , primeam diurnă pentru masă și trebuia să aducem bonurile justificative .

 La nici trei săptămâni după ce noi fuseserăm instalați în căminul de la Acheres , din pădure , lângă prostituate și câini , în apropiere căii ferate , suntem anunțați că trebuie să ne întoarcem la noi în țară deoarece sindicatele au câștigat lupta cu conducerea TCR .

Eram un grup destul de mare care trebuia să ne luăm urgent viteza îndărăt acasă , luând cu noi doar cât aveam voie la bagaje astfel încât să nu depășim greutatea maximă admisă la aeroport . Frigidere noastre erau pline cu mâncare , apă, suc, brânzeturi, salamuri , tot ceea ce ne cumpăraserăm pentru mic dejun și cină , prânzul fiind masa pe care o serveam la TCR la cantinele restaurant bine aprovizionate, bine dotate si care serveau la un preț special pentru salariații RENAULT inclusiv DACIA .

Ce dracului să faci cu atât de multă mâncare ce aveam cu toții cumpărată ? Ne luaserăm și detergenți de vase pentru că ne spălam vase, de rufe , etc . acolo .

Singura soluție era să o lăsam acolo , pentru că dacă am fi luat-o acasă am fi depășit sigur greutatea maximă admisă de către TAROM sau AIRFRANCE  și ne-ar fi costa fiecare kg in plus la bagaj peste 50 de euro /kg.

 Le-am dăruit-o colegilor noștri care ne-au ajutat atât de mult în cele câteva săptămâni cât am locuit acolo , cu mașinile lor de serviciu, cu sfaturile lor , cu ajutorul acordat de ei la magazine, in TCR cât și la aeroport unde au venit cu noi să ne ajute .

A doua zi eram deja gata de plecare înapoi spre casă majoritatea noastră fericiți că am scăpat din acel loc absolut ostil , cu bagajele făcute și îmi aduc aminte și astăzi ca robotul meu de bucătărie a fost cărat de un domn în vârsta de la RH care a venit cu noi până la aeroport și s-a asigurat că nu ne pierdem prin Franța lor deci nu le vom crea probleme . Anul următor, în 2003 aveam să revenim  în Franța în martie și să stăm până în noiembrie , dar altfel au stat lucrurile cu sindicatul lor deoarece nu am mai fost declarați ca fiind la muncă ci la formare , cu totul și cu totul altă mâncare de pește , dar noi am luat-o asta drept o minciunică nevinovată ca să ne putem desfășura activitatea noastră evitând sindicatul lor puternic .

Acum îmi vine să râd de toate acestea dar atunci , când eram la un pas de a fi trimiși acasă definitiv de către sindicatul lor , nu prea ne ardea de râs !

Gradinile Luxembourg 2003 AG
2003 Franța Saint-Malo

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.