Streșinile terminaseră de mult de picurat , zăpada se topise, ghioceii se cam trecuseră și începea să bată vânt de primăvară , călduț, pământul se zvântași oleacă numai când o vedeam pe maia mea că se ridica din fotoliul pat în care stătea lângă sobă, decretând :

„gata Florico, eu plec, plec la mine acasă , nu mai stau , mă duc la mine că se făcu primăvară și trebuie să plec să pun cuiburile, să tai via , să sap grădina , să îmi pun toate alea de primăvară la mine în curte !”.

• Fotografie personală cu batoza străbunicului meu alături de oamenii din sat care aduceau grâul la ea. Țăranul român se îmbrăca curat în haine albe din stofă și pânză țesute în război din in, bumbac, cânepă sau lână și purta pălărie sau căciulă de miel .

Trebuie să pun și cloștile pă ouă, dacă nu le-o fi pus deja Ioana, că eu cred că au căzut deja câteva cloști până acum ! Dacă nu le pun acum nu se fac puii mari până la toamnă să am ce tăia!

Venea de Crăciun și nu stătea mai mult de trei luni ,maxim, niciodată nu rămânea mai mult !

Flori de măr fotografie luată de pe net

Mamei i-ar fi plăcut să stea la noi tot timpul că așa ar fi putut și ea să își reia serviciul , să nu mai stea acasă cu noi că îi era tare greu să facă față cheltuielilor cu un singur salariu , dar maia nu putea să stea departe de casa și de grădina ei mai mult decât o iarnă , atât , doar iarna , de cum se făcea primăvara , gata , își făcea bagajul și nu te mai puteai înțelege cu ea , pleca la ea acasă , nu o putea prinde primăvara plecată din bătătura ei .

Așa simțea ea și așa făcea mereu !

 Asta atunci când venea la noi de nu punea războiul de țesut velințe, covoare, stofe, ștergare, pânză de casă din in sau bumbac ori preșuri !

Eu nu am văzut-o pe maia stând ! Niciodată !

Doar noaptea când dormea stătea și ea un pic dar la ora patru din noapte era trează !

Cât stătea la noi lucra mereu pentru nepoții ei de acolo, ai celui mai mic băiat , pentru cei patru copii ai nurorii care venise la ea in casă și care erau sufletul ei, ca să fie toată lumea împăcată  . Ea nu stătea !

 Ținea la toți cei opt copii ai ei și la toți nepoții ei dar, pentru cei patru de la ea din casă era mereu îngrijorată, atentă la nevoile lor , le știa obiceiurile, dorințele, ce le place sau ce nu le place să mănânce , iar atunci când venea primăvara și știa că fără ea nu aveau cum să facă față la toate muncile din curte și să meargă și la muncă , pleca la ea acasă val-vârtej .

Maia era născută în 1900 și trecuse prin două războaie mondiale, născuse și crescuse opt copii (timp de 20 de ani a născut și-a alăptat de nu pusese geană pe geană , nu mai știa ce înseamnă să dormi liniștită ) , cu greu trecuse peste moartea celui mai mare băiat de 17 ani, și mai greu de moartea bărbatului ei la doar 42 de ani , înghițise greu, cu noduri, colectivizarea, rămăsese fără vite și fără pământ la 50 de ani, ajutase la creșterea a 17 nepoți și greu ar fi putut să o mai facă cineva să renunțe la bucățica ei de grădină, livadă sau vie cu ajutorul cărora reușise să iasă din toate nenorocirile , muncind pe rupte ea și toți copii ei !

Maia avea o vorbă pe care am înțeles-o abia când am crescut , nu atunci când eram micuță , copil , și o auzeam pe ea spunând-o:

„ dădu Dumnezeu să ieșim și din iarna asta , suntem toți ,vii și nevătămați ,mulțumim Doamne !”

Abia într-un târziu am înțeles că vreme de sute de ani , poate chiar de mii de ani , nu toți cei care intrau în iarnă mai și ieșeau vii din iarnă, iarna era un obstacol greu de trecut și nu doar pentru poporul român ci pentru toate popoarele aflate în emisfera nordică, în zonele de iarnă grea, unde doar oamenii foarte sănătoși rezistau la gerurile de minus 30 de grade  , doar oamenii gospodari aveau lemne de foc să treacă peste iarnă, doar cei mai vrednici și chibzuiți aveau ce mânca până dădeau frunzele spanacului, ale urzicilor, până se făcea loboda, ștevia, știrul , apoi cartoful cel nou, mazărea nouă, varza și dovlecelul .

 Astăzi oamenii , marea lor majoritate , nu mai depind de lemnele din magazie sau de garnița cu carne din cămară, nu se mai uită la câtă fasole mai au în sac, câtă varză mai este în putină sau câte murături ori câți cartofi mai sunt în beci sau în cămară . Dar atunci , da, se uitau la provizii și decretau dacă au suficient să iasă din iarnă sau trebuiau să mai cumpere și " umblau la banii vacii " .

Astăzi, dacă nu mai avem, mergem la magazin și cumpăram, dar atunci nu era așa , mai nimeni nu se baza pe magazin , cel puțin la țară !

Dacă te uiți la proiectele de astăzi ale caselor concepute de arhitecți și la cartierele dezvoltatorilor imobiliari nici măcar nu mai există conceptul de casă cu beci , cămară serioasă , cu spații generoase și sănătoase de depozitare , astăzi importante sunt camerele de zi , apoi dormitoarele, băile și terasele , cam ceea ce ne-a lipsit in copilărie , dar nu mai sunt prezente acele spații în care țăranul, (și nu numai , chiar și boierii mari , comercianții, muncitorii din orașe ), avea siguranța zilei de mâine, alimentele , grâul si făina, porumbul și mălaiul, fasolea , varza și toate cele necesare unei familii peste iarnă așa încât să nu trebuiască să se ducă, una-două, la magazin.

Oare cum este mai bine ? Să trăim conform cu noile standarde sau să mai păstrăm ceva și din obiceiurile din trecutul nostru ?