Moșii de vară sau de Rusalii
Tradițiile , obiceiurile noastre ancestrale ne definesc structura noastră ca popor ? Oare ne regăsim rădăcinile păstrând-le ?

Îmi aduc aminte și astăzi de zilele în care mergeam la țară la bunicul meu dinspre tată , de Rusalii, pentru a împărți în mod special, la cimitir , bunicii mele paterne moartă de foarte tânără, pe la 46 de ani .

Satul nu era foarte departe de orășelul meu mic , dar trebuia să mergem cu motoarele și de la haltă, de undeva din mijlocul câmpului, mai mergeam pe jos o bună bucată de drum . Drumul trecea printr-o vale , un câmp mereu cultivat fie cu grâu fie cu porumb și era un podeț ce trecea peste valea mai mereu plină cu apă băltită.

De obicei, la vremea aceea, erau deja înfloriți macii in grâu și cicoare, ochii boului ori mușețelul, priveliștea bucura ochii și sufletul meu de copil , bătea vântul tare pe drumul din câmp și îți șuiera pe lângă urechi dar ce mai conta când erai fericit ? Eram fericită că mă voi întâlni cu verișoarele mele .

 Tatăl meu a venerat-o pe mama lui și pentru respectul pe care îl purta lui, mama mea mergea la cimitir în această zi sfântă la domnul învățător acasă, adică la bunicul meu patern, cu toate că și ea avea morții ei, pe tatăl ei și un frate, morți tot de foarte tineri, totuși, în această zi mare mergeam la bunicul patern acasă.

Vorbesc de anii  68-74 , de cât îmi aduc eu aminte .

Acolo ne întâlneam cu încă patru frați și surori de ai tatălui meu ( au fost opt) cu copii lor cu tot .Aceștia erau nelipsiți .

Bineînțeles că era mereu prezentă și nașa noastră, nașa mea de botez , care era gard în gard cu noi , vecina cea mai apropiată iar asta făcea ca familia să fie și mai mare și mai fericită .

Mi-au plăcut întrunirile de familie de atunci și astăzi le duc lipsa .

Atunci nu era lumea lipită de televizor sau de radio ,de telefoane și de tablete nici nu era vorbă, oamenii circulau cu trenul (motoarele erau un fel de tren ) și cu autobuzul ( rata ) iar de vorbit, vorbeau față în față.

Nu știu să spun dacă eram mai buni sau mai răi dar comunicarea de la om la om era mai frumoasă . Părerea mea .

Fotografie luata de pe net cu obiceiuri de moșii de vara

Noi , copii, ne jucam până târziu în noapte , ne bucuram foarte mult de revedere și , mai ales, ne bucuram că eram lăsați în pace să facem noi cam ce ne trecea prin cap în curtea cea mare a bunicului meu , ba chiar și pe terenul de peste drum unde era o mare livadă .Părinții noștri erau mult prea ocupați cu ce era de făcut pentru a doua zi ori pentru a se pune la curent cu ce mai era nou prin sat ca să mai aibă timp să mai stea cu ochii pe noi .

Femeile, seara ,  își pregăteau tot ce aveau de împărțit , spălau vasele de dat de pomană de moșii de vară ce se împărțeau duminică din noapte la cimitir  , pregăteau prăjiturile , fierbeau ouă, făceau chifteluțe, pâinici, colaci, spălau roșii, castraveți, căpșuni, prune uscate și mai ales, poame ( pere si mere uscate și afumate , Doamne, ce bune erau !) culegeau flori din grădiniță, iar noaptea pregăteau orezul cu lapte, grișul cu lapte sau colarezul , fiecare ce avea și ce dorea să dea de pomană. Era forfotă aproape toată noaptea .

Noi, copii , după ce mâncam de seară ne duceam la culcare în camera de la drum unde erau două paturi mari .

 Femeile rămâneau fie la bucătărie ,fie în celălalt dormitor ori pe sală ,dar nu dormeau nici o clipă.

Acolo nu puteai să te așezi de câte lucruri erau pregătite, întindeau vasele lor de împărțit ,tot ce aveau de dăruit a doua zi fiecare . Cele mai multe vase le întindeau pe sala care înconjura toată casa bunicilor mei,  adică pe prispa închisă cu parmalâc . Prispa închisă era dublată la interior sub geam cu cărți așezate pe rafturi din lemn chiar de jur împrejurul casei , căci bunicul meu cumpărase foarte multe cărți si aceea era biblioteca lui . Nu mai era foarte mult spațiu rămas nefolosit așa că acolo doar una sau două dintre surorile tatălui meu își așezau vasele lor de moși .

Toată noaptea vorbeau mătușile mele cu mama despre tot ce mai știau de acolo din sat , despre noutăți ce le-ar fi putut interesa , leacuri băbești pentru diverse boli, cum să faci una , alta , pentru copii sau pentru casă .

În ultima noapte petrecută acolo cu ocazia acestei mari sărbători creștine am asistat la o misterioasă destăinuire a mamei mele care le povestea un vis al ei mătușilor mele .

Mama mea nu a apucat-o pe bunica mea și , cu toate acestea, atunci când le-a povestit mama visul ei , mătușile mele au recunoscut-o pe bunica mea, pe care o iubiseră cu toții .

Povestea mama visul ei, cum se făcea că ea venise la țară și se dusese direct în vatra de la bucătărie și acolo , șezută pe un scăunel mic în fața vetrei era o femeie foarte solidă, mare, grasă și frumoasă , care mesteca într-un tuci cu mâncare și i-a spus mamei mele așa ( în vis , vă dați seama );

„Florica, mamă, te rog eu frumos pe tine să îi spui tu fetei mele ( și i-a spus numele ) care nu s-a cununat până acum și la biserică , să nu-mi mai dea nimic de pomană ,că degeaba îmi dă ea mie atât de multe pomană că eu nu am voie să mă ating de ele că ea nu este cununată de preot.

Vezi tu câmpul ăla verde de peste gard ? Câmpul ăla este plin cu bucate , căni ,oale, străchini, farfurii și câte și mai câte de la ea , dar eu nu am voie să trec dincolo să iau din ele, uite gardul, este interzis .

Să îi spui să se cunune iar pe urmă poate să îmi împartă orice ,dar până atunci ,nu .

De la tine iau, am voie ,că tu ești cununată de popă”

S-a făcut o liniște deplină și cum era noapte și întuneric , eu m-am speriat și m-am dus repede la culcare .

Femeile au stat un timp așa , nu au mai zis nimic , mai ales că visul mamei era atât de real că înlemniseră.

De unde știa mama cum arăta bunica când ea nu o văzuse niciodată în viață ei ?

Dar de unde știa mamaia că una dintre fetele sale nu era cununată de preot și , mai ales, exact care dintre ele, pentru că ea murise înainte ca acea fată să i se mărite ?

Această întâmplare mă face și astăzi, după atât amar de ani , să mă înfior .

Apoi mama mea a continuat cu o întâmplare de a ei din a doua zi de Rusalii când și-a cusut un nasture la o bluză nouă pe care o luase de la croitoreasă și nu avusese timp să îi coasă nasturii nici croitoreasa nici ea .Nici măcar nu îi cususe ci doar îi însăilase trecând acul pe spate prin bluza și găurile năstureilor . Trebuia să meargă la horă în sat . Nu putea să se îmbrace cu bluza cea nouă dacă nu avea nasturii cusuți.

A pus mama ață în ac și a început să-i coasă ,nasturii , înșirați așa , ca și cum ar fi fost însăilați și , în momentul când a terminat a leșinat .

„A luat-o din căluș ! spuneau femeile bătrâne .”

S-a trezit după ce surorile ei au ”înviat-o!” cu oțet pe la nas și i-au tras câteva palme dar, preț de câteva secunde sau minute , nu a știut nimic de ea . De atunci nici mama și nici o altă rudă de-a ei nu au mai îndrăznit să mai lucreze ceva în marea zi de Rusalii sau luni , a doua zi de Rusalii .

Atunci când mama le-a povestit această pățanie a ei toata lumea a ascultat fără să facă cel mai mic zgomot . Eram cu toții înfricoșați .

Bunicii mei paterni , părinții a opt copii, alături de primul lor născut

Tataie cu băieții lui se duceau la culcare în casa cea mică cu două odăi, acolo erau departe de gălăgie și de copii, dormeau liniștiți în celelalte paturi de acolo. Cred că ei adormeau fără vise , instant , mai ales băieții, ei veneau la țară direct de la serviciu și erau foarte obosiți.

Acolo mirosea a flori de tei, a mușețel, a izmă (mentă) , a gălbenele ori sunătoare ,  sau ce alte feluri de plante medicinale și ceaiuri aduna bunicul meu de când dădea firul ierbii și până la acel moment din an, de obicei in luna iunie , iar în camerele acelea le punea la uscat . Era o fericire să dormi acolo vara . Te învăluiau parfumuri vrăjite .

Casa cu parmalâc a bunicilor mei ce avea o biblioteca la interior

Toată această zarvă , nebunie, aglomerație , cred că erau obositoare pentru el dar, totodată era o imensă bucurie că mai veneau copii și nepoții lui pe la el . Era născut în 1900 și din 1948 era văduv . Singurătatea e grea pentru oricine, darămite pentru un bărbat .

Mirosul de vanilie, coajă de lămâie și parfumul de scorțișoară străbătea sala și casa strecurând-se până la noi în cameră și atunci știam că nu mai este mult și va trebui să ne sculăm să mergem cu toții la cimitir . Așa era obiceiul . Așa am pomenit .

Pe la trei sau patru dimineața mama împreună cu mătușile mele puneau orezul cu lapte la fiert , apoi așa fierbinte , cald ,  în farfurii . Repede , înainte de a se răci, puneau pe deasupra scorțișoară sau zahar ars sau peltea de gutui .

Bunicul meu la 90 de ani in curtea din spate a casei lui.

După ce se mai răcorea un pic orezul cu lapte se puneau pe deasupra lui tot ce mai avea femeia de împărțit odată cu farfuria și lingura ei ; un ou fiert , o roșie ori un castravete, o felie de brânză , o chifteluță mică, o felie de cozonac, o felie de chec, fursecuri , cireșe , căpșuni ,un colac cu lumânare, nelipsit .

 Acolo oalele de pământ, carafele sau cănile se dădeau de pomană sâmbăta de dimineață, în sâmbăta morților, cu poame în ele ,cu nuci ,cireșe și căpșuni,  cu flori la coada cănii , dar duminica se dădeau doar farfuriile sau străchini de pomană. Se spunea că duminica se dădea de pomană de vii , adică cei vii își dădeau ei singuri de pomană spre amintirea lor, să le fie lor pe lumea cealaltă . În credința ortodoxă se spune că între Paști și Rusalii sufletele celor morți bântuie pe unde au trăit și îi vizitează pe urmași așa că, de Rusalii , când trebuie să se întoarcă în lumea lor, pentru a nu pleca supărați de aici noi, cei vii , ii îmbunăm cu mâncare caldă, aburindă , pe care o dăm de pomană în vase de lut, faianță sau porțelan , căni și oale de pământ pline cu cireșe, poame si cu flori la coada oalei . Tot credința ortodoxă spune că trecerea , legătura din lumea noastră în lumea lor se face pe frunzele de nuc pe care le duc la cimitir femeile odată cu coșnița cu vase .

Fotografie luata de pe net cu ce se dădea de moșii de vară ca pomană altădată

Nu erau atunci amestecate lucrurile, mai târziu lumea nu a mai ținut cont de asta ,a început să dea  căni și farfurii atât sâmbătă cât și duminică , indiferent cum era obiceiul . Timpul scurt avut la dispoziție mai schimba obiceiurile .

După ce aranjau toate farfuriile cu toate cele pregătite  luau coșnițele cele mai mari pe care le avea bunicul (erau de dus colacii la biserică la nunți se duceau și la înmormântări ,se duceau colacii în ele, mari , rotunde , cu două mânere de o parte și de alta a lor), așezau pe fundul lor un rând de farfurii , apoi puneau coli albe sau ziare și iar un alt rând de farfurii până terminau farfuriile ce le aveau de dat de pomană la cimitir . O parte din ele rămâneau acasă să mai dea și la neamuri, în casă, drept Dumnezeu, la copii și nu în ultimul rând , la vecini .  

Fotografie luata de pe net

O ultimă verificare și gata , trebuia să ne îmbrăcăm să mergem la cimitir . Era cel mai târziu cinci dimineața .

Era o chestiune de onoare și de respect pentru cei morți să fii acolo la ei în acea zi cu noaptea in cap .

Veneau mamele noastre și ne trezeau , ne spălam pe ochi, ne îmbrăcam adormiți și , cu ochii cârpiți de somn , plecam spre cimitir ajutând la căratul coșnițelor fiecare după puterea sa . Erau tare grele acele coșnițe !

Fotografie luata d pe net

Musai una dintre femei avea cu ea oala de pământ cu jăratec în ea, pentru tămâiat , aceasta lăsa o dâră de fum și tămâie pe drum de mirosea tot drumul până la cimitir a tămâie . O alta ținea în mână o legătură zdravănă de frunze de nuc . Toate femeile și toți bărbații care se îndreptau atunci spre cimitir aveau obligatoriu, pe lângă coșnițele cu vase de împărțit și mănunchiul de frunze de nuc plus oala de tămâiat .

Mirosul acela specific al tămâi te ducea cu gândul la morți dar eu, atunci , nu știam asta . Acum știu foarte bine .

Eu împreună cu verișoara mea de o seamă cu mine , eram mai măricele, prin clasa a patra îmi aduc aminte ,  luam noi două singurele o coșniță mai mică plină cu farfurii , una de o parte , cealaltă de cealaltă parte .

Odată ajunși la capul mortului fiecare își punea o față de masă sau hârtie albă pe morminte, apoi vasele, farfuriile și începea să le mai tămâie o dată chiar dacă le mai tămâiaseră acasă . Era un ritual desăvârșit. Se aprindeau lumânările la cruci, se puneau florile și frunzele de nuc pentru cei morți apoi se aprindeau lumânările de pe farfurii de la colaci și se tămâia spunând-le numele mic, de botez , ale celor duși dintre noi . Se „rânduiau” bucatele , vasele ori cănile, ca să se știe care vas cărui mort i se va da .

Toate mormintele erau pline de farfurii, lumânări , flori si tot cimitirul era plin de lume de credeai ca s-a mutat tot satul la cimitir .

Nu erau foarte triști oamenii pentru că marea majoritate aveau morți mai de demult dar și pentru că nu aveai voie să plângi în această mare zi tot așa cum nu aveai voie să coși sau să speli , să lucrezi ceva de această mare sărbătoare tot așa nu aveai voie nici să plângi . În plus, lumea era bucuroasă că își puteau revedea rudele , vecinii, prietenii, consătenii lor .

Fotografie luata de pe net

Odată ce acest ritual era terminat ( cam toată lumea venea odată și cam toți odată terminau de tămâiat) începea împărțitul propriu zis .

Era un fel de schimb, de troc, așa am perceput eu atunci, vin la tine dacă și tu ai venit la mine, ceea ce nu este corect . Pomana trebuie făcută în primul rând cu oamenii săraci iar aceștia trebuie să fie din afara familiei , dar ....nu se prea ținea cont și femeile dădeau de pomană cui știa că trebuie să îi dea .

 Veneau întâi cei de la de mormintele învecinate cu noi,  să ne împartă nouă, copiilor în mod special, și tot lor le dădeau și mamele noastre , apoi veneau rude pe care eu nu le cunoșteam da ei mă știau toți, mă pupau , mă luau în brațe , ( dar vai, cât a mai crescut , ce mare s-a făcut ,câți ani are ? vai , ce trece timpul, mâine – poimâine o măriți - invariabil) și apoi îmi dădeau și ei câte o farfurie cu ce aveau pregătit , farfuriile primite le puneam în coșnița cu care venisem de acasă și, după ce s-a făcut un rând de farfurii pe fundul coșniței trebuia să așezăm și al doilea rând .

Era o nebunie atunci , acolo , cu acest obicei vechi și respectat . Fiecare femeie avea câte 20 sau 30 de vase , pe puțin .

 Eu cu verișoara mea știam fiecare a cui este farfuria și ,dacă ne plăcea farfuria sau prăjiturile de pe ea le lăsam să ne mai dea și a doua oară femeile care uitau că ne-a mai dat o dată.

Fotografie luata de pe net

„-Da vouă v-am dat maică?  Că nici nu mai știu ce-am făcut, atâta lume este azi în cimitir !

-Nu ne-ai dat , nu ne-ai dat , strigam amândouă în cor , și iar venea la noi biata de ea , cu o farfurie sau un castron ce avea femeia de împărțit .„

Poate că până acasă își dădea seama că a dat cuiva în plus o farfurie, dar după 20-30 de oameni și copii deja nu mai știi cu cine te-ai mai întâlnit , cui i-ai dat și cui ni i-ai mai dat .

Cele mai alese farfurii le primeam de la nașa mea de botez si de la mătușile mele dragi .

Toate mătușile mele aveau mereu pentru noi vase deosebite , cumpărate cu mult timp înainte de eveniment , chiar de prin iarnă , frumoase .

La fel procedau și mătușile mele dragi din partea mamei mele ( și ele ne iubeau în egală măsură) . Am și astăzi vasele de la ele , castroane mari , platouri, farfurii frumoase , oale și căni .

Mereu aveau pentru noi, copii, finii și nepoții lor , farfurii scumpe de porțelan cu dunguliță aurie pe margine, linguri de inox și peste orezul cu lapte erau toate prăjiturile bune pe care le pregăteau anume , prăjituri de toate felurile, cu sau fără creme dar toate făcute în casă, flori, multe flori, bomboane de ciocolată învelite în staniol și câte și mai câte .

După ce se termina cu împărțitul făceam inspecția la farfurii, le așezam bine să nu le spargem apoi plecam spre casă . Acasă mai era o aranjare a vaselor fiecăruia pentru a le putea transporta pe tren sau pe rată pentru că toți plecam cu trenul sau cu rata atunci , apoi puneau iar masa de prânz să mâncăm cu toții împreună , până la următorul eveniment care ar fi putut să ne mai adune .

La masa de prânz toți erau foarte obosiți, nedormiți, trăgeau de ei , iar după masă ne luam „la revedere„ apoi ne duceam cu toții la haltă să ne luăm fiecare drumul spre casa lui .

Pe drum părinții ne povesteau cum că altă dată se făceau hore în sat , muzicanții erau plătiți de flăcăii din sat să cânte până la miez de noapte si fetele ieșeau la horă cu ii noi , cusute de ele , cu salbe de aur la gât sau cu mărgele colorate .

A doua zi de Rusalii de dimineața , luni , era ”Spălatul pe picioare ” când erau invitați copii din vecini sa mănânce colărez si erau spălați pe picioare de către o femeie sau se juca ”Călușul” în curțile gospodarilor care plăteau.

Eu am avut norocul să fiu părtașă de câteva ori la jocul Călușarilor în curtea părinților mei, a unchiului Năstase la Tufeni , a unchiului Stan la Balaci și în curtea socrilor mei, la Valea Mare de Olt , unde băiatul meu a fost prezent, la vreo patru anișori ( 1993 ) . Din păcate , eu nu am avut niciodată un aparat de fotografiat pentru a imortaliza acele foarte frumoase momente , dar in inima mea au rămas sădite adânc. Dintre toți verișorii mei eu îl știu doar pe unul singur că a avut costum de călușar și a jucat Călușul , dar dacă mai sunt alții, îmi cer iertare , eu nu știu, . Leonica juca Călușul și cânta foarte frumos la acordeon . Îmi este dor de vremurile acelea cu sărbători curate !

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare şi în aer liber

Odată ajunși acasă , invariabil o auzeam pe mama mea cum ii spunea tatălui meu ;

Fotografie luata de pe net

„- Vezi mă bărbate că și anul ăsta eu m-am făcut de râs cu farfuriile alea de faianță , mai ieftine, surorile tale și cumnata, toate ,  au avut doar farfurii de porțelan, ca să nu mai zic de nașa, c-a venit cu crăticioare de metal cu capac,  eu, dacă stau acasă să cresc copii , fără serviciu de 10 ani de zile, nu am avut nici anul ăsta bani de farfurii de porțelan, iar am luat de faianță , de m-am făcut de râs  în neamul tău . La anul eu o să merg la ai mei,  că la mine nu este așa lux cum este la voi , la mine oamenii sunt mai săraci , dau toți din astea de faianță , ca ale mele .” ( nu era chiar așa , erau și acolo vase de lux și vase mai ieftine , după posibilitățile fiecăruia )

La care tata îi răspundea ;

„-Lasă mă femeie , nu te mai necăji din atâta tot, ne-am făcut datoria cum am putut și noi,  dar tu ai avut cele mai bune prăjituri și cel mai bun orez cu lapte, cel mai parfumat „ zicea tata să o mai domolească un pic pe mama, să nu o mai vadă supărată că dacă nu , începea să plângă de ciudă că nu putea să le facă pe toate așa cum ar fi vrut inima ei .„

Fotografie luata de pe net

Ani la rând m-au urmărit aceste zile ale copilăriei, aceste momente de revedere si de bucurie ale părinților, verișorilor, rudelor , bucuria era a tuturora aproape, mai puțin a mamei mele când vedea cât era de ea sărmană prin comparație cu celelalte femei din neamul lui tata , dar, după ce și-a reluat serviciul și , mai ales, după ce am ieșit și noi pe salariu, a recuperat , mama si-a recăpătat stima de sine  , a putut si ea, în sfârșit , să cumpere vase frumoase de moși și să fie la înălțime când se întâlnește cu rudele ei .

Toate obiceiurile acestea pe care le regăsim la creștinii ortodocși cred că au mai mult rolul de a ne revedea ,de a ne uni și a nu uita de unde ne tragem, care ne este familia și cine ne-a fost rădăcină.

Străbunicii mei din BRADU ARGES

12 comentarii

  1. Minunata poveste.
    Chiar ma rascolit in totalitate,
    Mam intors in timp in ani 65,68,70 80 90 etc
    tare frumos mai erea in trecut.

    1. Vă mulțumesc frumos pentru lectură si apreciere ! Îmi cer scuze daca v-am făcut să vă întristați cumva , dar intenția mea a fost de a face ca tineretul să nu uite tradițiile noastre strămoșești ci să păstreze toate aceste obiceiuri , datini, sentimente oriunde s-ar afla . Chiar daca sunt departe de țară ei vor găsi o cale, o soluție astfel încât in marea noastră zi de Rusalii să dea de pomană chiar și numai o cană cu apă , dar să fie din toată inima, din tot sufletul . Dumnezeu să îi odihnească în pace pe toți morții noștri!

    2. Anii aceia au fost , cred eu , cei mai frumoși ani din perioada comunistă .
      Poate și pentru că eram noi tineri , dar multă lume spune că aceea a fost o perioadă bună .

    1. Indiferent cât am fost de săraci material, noi, cei care am fost iubiți de cei care ne-au crescut am fost mult mai fericiți și mai bogați spiritual, sufletește decât toți ceilalți care au avut doar partea materiala , bogăția sufletului este incomparabil mult mai importantă decât bogăția portofelului .

  2. Foarte frumos!Retrăiesc și acum acele momente!Și eu îmi amintesc de Rusalii,atunci când eram un copil!Ce timpuri… Succes in continuare !Aștept cu nerăbdare să citesc ceea ce scrieți!

    1. Va mulțumesc frumos pentru frumoasele cuvinte pe care mi le-ați adresat !
      Curios lucru este că , deși astăzi suntem liberi atât sâmbătă în ziua de moșii de vară cât și luni, a doua zi de Rusalii , din ce în ce mai puțini oameni sunt prezenți la cimitir ori mai țin obiceiul de a împărți.
      La bloc , de aproape 40 de când am plecat de acasă nu am văzut pe nimeni, niciodată , să împartă între vecini, de aceea eu mă duc mereu la mine acasă, adică la casa părintească și împart acolo foștilor vecini ai părinților mei, câți au mai rămas ei acolo.
      De asemenea, În foarte puține locuri se mai fac hore În sat , de Rusalii, se mai joacă „Călușul” ori se mai tine obiceiul cu „spălatul pe picioare” si mâncatul de colărez , unul dintre aceste locuri fiind comuna Tufeni din județul Olt , satul natal al mamei mele .

  3. Povestirea dumneavoastră m-a impresionat până la lacrimi, mai ales că și eu am trăit acele vremuri pline de farmec în satul meu natal. Reântoarcerea la acele frumoase vremuri, astăzi este imposibilă. Rămâne doar scrisul povestirilor despre acele timpuri, atât cât mai este un loc liber printre trufie , goana eternă după bani, manele și desfrâu.

    1. Va mulțumesc frumos pentru lectură si apreciere !
      Ori de câte ori eu aduc în discuție problemele financiare cu care orice om se confrunta de-a lungul vieții soțul meu îmi spune blând „viața asta nu înseamnă numai bani, bani au hoții, criminalii, tot felul de jeguri umane care au făcut foarte mult rău în viața lor, așa că fuga aceasta permanentă după bani nu este mereu sănătoasa , ne pierdem omenia, tradițiile, ne pierdem ca neam uitând cine am fost și care ne sunt rădăcinile . Mi-am dat seama de asta nu o dată , ci de mai multe ori, când sănătatea începe să se șubrezească , când nu am putut să vând casa părintească oricât de mare fusese oferta făcută de cumpărător, când nu mai ai vecini, nu mai ai cu cine face o pomană , când am fost închiși in casă din cauza pandemiei , etc .

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.