Gradina publica
Gradina Publica din Rosiorii de Vede reprezenta locul de intalnire al tinerilor din oras , al adultilor dar si al copiilor , un loc parca vrajit, magic, unde se intalneau fara sa isi dea intalnire, toate fetele de liceu cu baietii de o seama cu ele . Amintiri dragi fiecarui on ce a trait in acest orasel .

Parcul central (sau Gradina Publica)

In anii ’80 ( cei tineri de azi vor rade si vor zice « oho, când era lupul cățel “ ) generația mea , adică cei născuți in anii ’60 , eram tocmai la vârsta cea mai frumoasa a omului, la 20 de ani sau pe aproape de cei 20 de ani.

In orășelul meu mic cu oameni putini si doruri multe era atunci obiceiul ca duminică după amiaza să ne plimbăm in parcul central . Doar iarna nu ne plimbam prin parc deoarece era mult prea frig, dar atunci ne duceam la film ,apoi la cofetărie, străbătând centrul dus si întors . Tot ieșeam din casa si atunci .

Gradina publică era parcul mare,central, vechi cel, din fata liceului , parcul cu vechime, cu castani bătrâni, cu fântâna arteziana, cu o terasa unde cânta formația lui Mieluță, si un chioșc, unde, pana in anii 80 cânta fanfara de la CFR sau armata duminica . Pe centru erau flori, multe flori, flori de toate felurile, perene sau nu , parcul era foarte bine îngrijit atunci .

Pe stânga si pe dreapta erau multe bănci, băieții veneau in grupuri si se așezau pe ele , fetele veneau ceva mai târziu si nu prea mai găseau locuri libere pe bănci . Ele defilau . Pe podium , practic .

Toată această plimbare de duminică de după amiază era făcută pentru a vedea pe cineva anume dar si pentru a fi văzut ( văzută ) . Neapărat .

Fetele erau cochete, îmbrăcate elegant, cu rochii de pânză topita, lungi , sau fuste si bluze , cu sandale asortate cu poșete, plicuri si curele pe timp de vară iar toamna si primăvara purtau si un pardesiu peste rochie, pantofi asortați cu poșeta sau plicul la modă atunci . Pășeau ușor , lăsând astfel timp pentru a fi admirate , analizate , "fotografiate".

Era o încântare sa le privești, atât de frumoase, de elegante si de cuminți pășeau pe asfaltul aleilor din parc de parcă pluteau .

Băieții erau ceva mai sportivi, aveau de regula adidași si blugi ( ei , da , blugi, chiar daca aceștia se găseau foarte greu atunci si erau ținută de lucru , băieții nu se plimbau la costum) ei vorbeau mai tare, gesticulau ,încercau să atragă atenția fetelor, ei aveau altă treabă acolo, nu neapărat sa fie ei văzuți ci , mai ales , ei erau „vânătorii” , cei veniți să le vadă pe fetele frumoase din oraș .

Toate fetele erau frumoase, dar, cum este firesc, unele erau speciale, deosebite, acelea erau frumusețile orașului pe care noi, fetele mai mici, le urmăream cu privirea si le admiram .

La rândul nostru și noi doream să le călcăm pe urme . Cele din clasele mari , in special a douăsprezecea ( anul patru de liceu ) erau adevărate domnite . Pentru unele dintre ele căsătoria avea sa fie foarte curând după terminarea liceului . Așa era atunci .

La ele totul era perfect : vorbeau încet, nu gesticulau, se îmbrăcau frumos, elegant, părul era frumos aranjat, se machiau discret și purtau parfumuri de calitate din ceea ce se putea găsi atunci .Erau fine .

Cea mai frumoasă și interesantă defilare era după ce erau anunțate si rezultatele la admiterea in facultăți . Fetele care reușeau să intre la facultate erau deja niște adevărate dive, treceau ca niște regine, ele dovediseră ca sunt nu doar frumoase ci și foarte deștepte .

Viitorul lor era de acum asigurat , intrau in altă categorie , a celor învingători .

La ele priveau băieții mai mari, deja studenți , care erau in căutarea viitoarei sale soții .

Amintiri din altă viață parcă sunt acum toate acestea, dar acele plimbări de duminică după amiază ne-au învățat cum ne putem transforma din rățușca cea urâtă in prințesa cea frumoasă.

Astăzi , parcul central este trist ca întregul oraș , orășelul meu mic cu oameni puțini și doruri multe duce dorul oamenilor și al tinerilor, nu doar de altă dată ci și al tinerilor de acum . Este adormit . Oare când se va trezi ?

Textul si fotografia îmi aparțin .

Fotografie din parcul central din 1982 la sfârșitul liceului.

3 comentarii

  1. Frumoase scrieri, interesanta titulatura blogului. Reusiti foarte bine sa transpuneti cititorul in atmosfera unor vremuri demult apuse.
    Ce va determinat sa incepeti sa scrieti?

      1. Am început sa scriu după ce mi-au murit părinții si fratele meu, la un interval de timp foarte scurt intre ei, sau așa am perceput eu , ca mult prea repede i-am pierdut .
        Am vrut sa nu uit fapte, locuri, oameni , durerea . Apoi, arătând colegelor mele de serviciu ceea ce am scris, sau povestindu-le lor cate o întâmplare, ele m-au încurajat sa merg mai departe .
        Am vrut sa nu uite lumea ceea ce noi nu am putut uita .

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.