Inainte de cutremur
Demolarea caselor bune chiar după ce cutremurul nu le dărâmase a fost un act deliberat al celor ce erau la putere înainte de 1990 , aceste demolări ducând la pierdere farmecului orașului și la pierderi de vieți omenești . Casele erau dărâmate în mod intenționat pentru a se distruge proprietatea privată iar oamenilor li se dădea o sumă mică de bani în locul caselor, ei devenind din proprietari , niște chiriași la bloc .

In memoria părinților mei dragi

Orașul meu înainte de cutremur

Frunzele cad pe trotuare si mor ,

Eu simt in miez de noapte cum dorurile, dor .

Iar voi friza tinerii cu amintirile mele din orășelul meu mic cu oameni puțini și doruri multe, amintiri de când era bunica fată mare, dar ele revin peste mine în timp cu obstinație, aducând-mi aminte cât era de viu , de interesant, de fermecător (sau doar tinerețea mea era de vină că eu așa îl vedeam) orașul meu natal.

 Se spune că unii oameni credeau că pe vremea lui Stalin era bine , doar pentru că ei atunci ei aveau vreo 20 de ani ( ????) . Poate pentru ei era bine deoarece erau foarte tineri, sănătoși, frumoși si amestecau lucrurile . Pe vremea lui Stalin nu era bine, dar ei își aduceau aminte de tinerețea lor . Așa si eu . Tinerețea, bat-o vina!

Poate că doar mie mi se părea orașul frumos pentru că eu eram atunci foarte tânără, un copil .

 Aș dori să las deoparte amintirile urâte, cele legate de dictatura comunistă și să scriu doar despre ceea ce m-a făcut fericită acolo, dar, din păcate , nu întotdeauna putem să separăm apele, partea bună se împletește cu cea rea ca în viață , iar faptele deplorabile din aceea perioadă se ridică deasupra cerându-și locul în povești exact așa cum se ridică uleiul deasupra apei, sau cum iese păduchele în frunte , cum zicea maia mea dragă (de câte cineva din sat care nu fusese foarte vrednic dar ajunsese mare datorita partidului (PCR) ).

Roșiorii de Vede , ca de altfel toate orașele atinse de cutremur , a avut o viață și înainte de a veni comuniștii la putere și înaintea cutremurului din 04 MARTIE 1977, era un oraș vechi, mai mult comercial decât industrial,  cu multe magazine, prăvălii mai bine zis, dughene, maghernițe,   cu destul de multe restaurante , nod de cale ferată, cu obor și judecătorie , țesătorie, gater (trafagul) ,fabrica de ulei de ricin, tâmplarul etc. , plus liceele vechi, să nu le uităm .

Palatul Albina si liceul Rosiorii de Vede fotografie luata de pe net

Cel mai important era târgul de vite si cereale dar si de cherestea .De la munte dinspre Câmpulung Muscel veneau mocanii cu fructe si comercianții ( speculanți se numeau mai înainte ) cu lemne si cu cherestea , făceau bani frumoși la noi in târg . Veneau țăranii la obor cu căruțele pline cu ce aveau de vânzare, vite , cereale, legume și fructe , iar după ce își vindeau marfa făceau cumpărături la oraș , cumpărau ce aveau nevoie din târg si apoi din oraș, alt fel de mărfuri , mai fine , pentru ei și toată familia lor.

Îmi aduc aminte de orașul vechi , de centrul vechi amestecând imagini și mirosuri specifice clădirilor vechi, miros de igrasie și de gaz, iz de motorină cu care se îmbibau, spălau  podelele de lemn, dușumele prăvăliilor, scările care coborau sau urcau la magazinul propriu zis.

Rosiorii de Vede Calea Dunarii fotografie luata de pe net

Scârțiiau și credeai că se vor rupe sub greutatea ta . Dar nu se rupeau .

(Cred că în mai toate orașele țării erau la fel magazinele, centrele , prăvăliile .

Cel puțin în Pitești si București erau sigur astfel de magazine ,prăvălii, maghernițe , pentru că mergeam adesea la cumpărături și rude pe acolo .)

Mergeam cu mama la un magazin pe centru în partea stângă când vii dinspre Carpați, la "Trei iepurasi" care avea la demisol un raion de menaj apoi era o scara îngustă , în spirală, tocită de atât amar de  vreme , ce ducea la etaj ; acolo era paradisul femeilor : materiale, stofe, pânzeturi, lenjerii, fuste , bluze,  pantofi, rochii , pardesii , paltoane  , ce mai , când mergeam acolo cu părinții mei aș fi vrut să cumpere mama tot magazinul .

Mama mea, foarte bună cunoscătoare de materiale și a  valorii banului, (muncea din greu pentru foarte puțin la țesătorie ),  mă lua cu ea și mă punea să pipăi materialele spunând-mi :

„- Uita Ana , ăsta este poplin de cămăși, iar ăsta este șifon pentru lenjerii, pune mâna pe el , pipăie, asta este de Damasc, vezi, cu un model fin în țesătură  , pentru fețe de masă dar mai este unul de lenjerii ,  acesta este finet, pune mâna pe ele să le știi , să nu te păcălească nimeni , niciodată , dacă nu te pricepi cumperi ca proasta poplin de cămăși pentru cine știe ce!”

( Cele mai bune și frumoase lenjerii de pat de acolo și atunci le-a cumpărat mama mea, cu cearceaf de plapumă cu capac , cu butoniere de nasturi ,  așa se fixa cearceaful de plapumă atunci să nu fugă plapuma din cearceaf. )

 Nu era clădirea cine știe ce , dar ce găseai acolo azi este marfă de lux.

 Apoi trecea mai departe, la stofe,  uite, ăsta este tergal din lână  , iar ăsta este velur din bumbac sau catifea reiată , asta este catifea, (nu exista atunci decât catifea de bumbac), iar aici sunt stofele din lână : cașa , cașmir, stofă tocată , etc. https://zinnaida.blogspot.com/2014/03/tesaturi-de-lana.html

 Puneam mâna pe pânză , pe mătase, pe stofe , le pipăiam și , fără să vreau ,îmi venea  mirosul specific al fiecăruia , în nări . Mama cumpăra puțin ,poate un material pentru câte o lenjerie , pe care apoi o croia și o cosea ea singură sau cu tata, (avea mașină de cusut cumpărată de când mă născusem eu) , mai lua material pentru câte o față de masă , pe care tot ea o cosea , mai rar își cumpăra o bluză sau o fustă , asta doar după 1975 după ce și-a reluat serviciul și a început să își revină cu banii) dar zăbovea mult până când făcea alegerea deoarece ei îi plăcea să privească , să le pipăie, să le adulmece, să le știe bine care cum sunt . Iubea materialele dar nu arunca cu banii deoarece nu îi avea.

Rosiorii de Vede Centrul vechi

Dacă îmi aduc eu bine aminte se spunea că multe dintre aceste magazine aparținuseră înainte de 1948  familiei LINCA, care fuseseră cotați la Bursa de valori București. Ce mai , familie bună, oameni educați !

Ce materiale de calitate erau, bumbac 100% , lână 100 % , in , mătase naturală  100% plină, nu doar voal! O nebunie totala,  de culori , de nuanțe , de tot ce vrei !

 Ieșeam de acolo ușor amețită de mirosul de gaz sau motorină din podele, dar cu inima plină, sufletul ușor, bucuroasă că mă luase mama cu ea si mergeam mai departe . Copii nu prea mergeau cu adulții la magazine pe acele vremuri .

La mai puțin de  30 de metri pe partea dreaptă , colț cu Calea Dunării, era o librărie unde mergeam în fiecare toamnă cu părinții mei să îmi cumpere rechizitele necesare pentru școală , la fel mirosea și acolo, doar că prăvălia, papetărie și librărie în același loc, avea intrarea la nivelul trotuarului , era înaltă, foarte înaltă, avea etaj, dar camera în sine era foarte înaltă ,mirosea la fel , a motorina, gaz , nu știu cu ce dădeau pe dușumea, dar era și un miros de cărți , de caiete, de hârtie proaspăt tipărită ; era suficient să îi spui vânzătoarei ce clasă începe copilul iar „tovarășa” vânzătoare scotea o listă tip primită de la inspectorat , cu tot ce trebuie să aibă copilul pentru clasa respectivă ca papetărie . Luam maculatoare si caiete , tot ce trebuia dar si o hârtie albastra , groasa , de învelit caietele , iar aceasta muncă era migăloasă dar o făceam cu plăcere înainte de a începe fiecare an școlar . Era comerț , de fapt .

 Nu erau foarte scumpe rechizitele atunci , dacă le alegeai bine, dar nici ieftine nu erau , oricum nu erau părinți care să nu își permită să își trimită copii la școală , să nu poată să cumpere uniforma, ghiozdanul si cele necesare.

Îmi aduc aminte poziția ei ,asa pe colt, intre doua străzi :

Lângă această librărie , mai in spate, era o patiserie , acolo erau cele mai bune pateuri cu brânză din oraș, sau așa credeam eu , acolo mă duceau ai mei să mâncăm câte un pateu cu brânză și să bem CICO.

Pe Calea Dunării era un restaurant de lux pentru orășelul nostru , restaurantul „Dunărea„ mare , elegant, acolo am intrat de foarte puține ori , de vreo patru cinci ori , la niște banchete date de CFR in loc de primă , la o nuntă sau două .

Mai era o cofetărie in capul străzii  in centru pe partea dreapta cred, când veneam din Carpați, dar pe aceea tot la plecare de la cumpărături o vizitam pentru o savarină, o amandină sau un ecler . Mmmm, ce bune erau !

Pe unde este acum hotelul era o cârciumioara de i se zicea „ La cățeaua leșinată „ iar lângă tribunal era o alta cârciumă , „ Împăcăciunea „  așa ii ziceau oamenii . Toamna erau îmbrăcate in trestie verde si deveneau ”crame” cu must și tulburel .

Totul s-a dărâmat la cutremur , toate aceste clădiri vechi, fără o structură de rezistență, împărțite și para-împărțite , ce suferiseră modificări de-a lungul timpului , au căzut ca niște castele de nisip .

Adevărul este că o parte din ele ar fi trebuit de foarte mult timp demolate , refăcute , dar abia la cutremur s-a produs miracolul . Atunci s-a realizat un plan de sistematizare a orașului care s-a schimbat radical in urma aplicării lui .

Au început demolările masiv, inclusiv a caselor care nu pățiseră absolut nimic la cutremur, erau case mari , frumoase , elegante , aparțineau unor familii de vază din oraș, dar poate tocmai de aceea trebuiau demolate . Distrugerea proprietății particulare era unul dintre dezideratele regimului comunist, iar distrugerea familiilor educate era vârful de lance .

Atunci , după cutremur , ne-au dus la muncă voluntară pe toți copii mai mari de clasa a cincea , am urcat in camioane molozul rezultat cu mâinile goale , cărămidă cu cărămidă . Munca „voluntara” era de fapt, obligatorie .

Îmi aduc aminte că la una dintre casele demolate de ei, casă bună de altfel, un coleg a găsit un prezervativ, ori la noi in tară nu existau, erau interzise , si nu știa ce să facă , era clar ca nu era un balon oarecare , i l-a arătat unui adult, nu știu ce era, profesor poate, iar acesta l-a pus să îl arunce la gunoi, căci dacă ar fi fost raportat ,proprietarul clădirii ar fi intrat direct in pușcărie, pentru zădărnicirea înmulțirii neamului nostru .

Legea era in vigoare din 1967.

Îmi aduc aminte de doamna profesoara de limba romană, doamna Gheorghiu , care a fost obligată să se mute din frumoasa lor casă construita de părinții pe Calea Oltului, înainte de război ,( casă mare, elegantă,  cu salon, dormitoare mari, bucătărie mare ), intr-un foarte micuț apartament de doua camere .

Întâmplarea a făcut ca să ii văd casa atunci când ne-am dus să ii prezentăm condoleanțe la moartea mamei sale .  Dânsa era, cred eu , cea mai bună profesoara de limba romană din oraș, dar făcuse totodată si limba franceza, fusese campioana națională la tenis de masă iar soțul ei era medic .Oameni educați , cu ștaif .(In paranteză fie spus  Doamna Gheorghiu mi-a deschis mie apetitul pentru scris ).

 Oamenii, educați dar fără copii , aveau o biblioteca enormă, iar dormitorul lor avea un pat matrimonial cum cred că nici nu se mai făceau, eu nu mai văzusem așa mobilă frumoasă la nimeni .

Doamna ne-a povestit cum, după moartea mamei sale si după cutremur , le-a fost repartizat acel foarte micuț apartament in care nu le-a încăput patul, cel matrimonial si nici biblioteca ori masa din sufragerie. Nu mai țin minte dacă aveau si pian , pur si simplu nu mai știu , dar dacă da, ce or fi făcut cu el ?

 Ce servanta, ce fotolii, ce canapele si alte mobile sa intre in 48 MP cu tot cu hol ? Cum sa bage la bucătărie mobila pe care o aveau ? Imposibilă sarcină.

Atunci ii auzeam acasă pe părinții mei cum vorbeau intre ei in șoaptă despre sinuciderile ce au urmat in oraș . Oamenii care munciseră o viață întreagă pentru a face o casă , care renunțaseră la concedii, nu își luaseră mașină, nu se bucuraseră in nici un fel de viață , nu se distraseră, erau acum demolați si mutați in mici apartamente de bloc. Casa pe care si-o făcuseră toți acești oameni, inclusiv părinții mei,  nu era un moft ci o necesitate , deoarece blocurile nu s-au făcut peste noapte , au durat niște zeci de ani pana când s-au construit acestea .

Rosiorii de Vede 1934 Fotografie luata de pe net

Parca văd si acum strada mea înainte de marea demolare : uite, aici era o brutărie unde lucra nea Vasile, tatăl Lenuței lu Mihai, care ne oprea covrigi si pâine calda, iar dincolo era casa soților Ghitcu,  ce curte mare avea, cu o casă mare , elegantă, una mai mică si un fanar, cu cireși si vișini, ce frumos era la ei in curte ,numai flori de la poarta pana la casa ,  dincolo era casa doamnei învățătoare Buica Maria, învățătoarea mea ,  făcută cu contract cu ICRAL-ul , toata viața  a plătit la ea , „noroc” că a murit înainte de a fi demolată că altfel, ar fi murit de inima rea dacă si-ar fi văzut frumoasa ei casa demolată; mai departe stătea tanti Victoria, si apoi era Manole .

Doamne, ce de case au mai demolat atunci si ce de oameni dragi sufletului meu au plecat la bloc sau la cimitir , atunci , de acolo . Strada era romantică, pe lângă case când treceam de la liceu erau vecinii care își udau gradina , sau florile din fata casei lor, udau chiar si trotuarul pentru a mai răcori si desprăfui strada, aveam tei pe stradă si te îmbătau cu parfumul lor, iar oamenii aveau in curți toate florile posibile si chiar la poartă pe bucățica lor de rond cu flori puneau si ei flori nu doar cei de la primărie .Ii stiam pe toti, ii salutam respectuos pe toti, si acum imi dau eu seama ca noi tineam unii la altii .

Întâi au fost confiscate grădinile si primele blocuri acolo s-au făcut , odată cu ICIL-ul din spatele casei mele ; apoi au confiscat si  demolat si casele de la strada .

Le dădeau o suma absolut ridicola drept despăgubire; ca sa va dați seama prin comparație, o mașină Dacia se cumpăra la vremea aceea cu 75 000 Lei (vechi), iar un apartament de trei camere era 120 000 Lei ; ei bine , lor , acestor oameni cu case frumoase si terenuri mari li se dădea un foarte micuț apartament la bloc cu chirie , sau chiar o garsoniera , deveneau din proprietari de casa , chiriași la stat, si o suma de doar 30 000 pentru a își cumpăra o mobila noua deoarece, de regula , cea de la ei din casa nu încăpea in micuțele apartamente de bloc .

După un an sau doi de demolări unii oameni mai inteligenți si curajoși  au început sa procedeze la următoarea stratagema : se reclamau unul pe altul la parchet  pe legea 18 adică cea a averii ilicite ; vecinul se ducea la politie si făcea o reclamație in care declara cum ca tu , care ai o casa așa si pe dincolo de mare si de frumoasa nu ai venituri care sa poată justifica o asemenea avere ; veneau organele si făceau o evaluare a casei la valoarea ei de piață adevărată , 120 000 lei sa zicem si începeau si iți socotea tot salariul tău din care scădeau cheltuieli pe care oamenii nu le făceau daca își făceau o casa( cheltuieli cu mese la restaurante, șampanie, icre negre, concedii la mare si la munte, încălțăminte, îmbrăcăminte , schimbat de mobila si de electrocasnice ) astfel încât nici oamenii cu venituri peste medie nu ar fi putut sa mai justifice banii de casa , casa in sine etc.

Pana la urma se cădea la pace , oamenii veneau cu martori ca nu si-au consumat banii pe plăcerile vieții si au construit casa cu părinții si socrii lor, , cumnații si vecinii nu plătiseră manopera, iar materialele le procuraseră si din casele lor vechi de pe la tara pe care le demolaseră.De asemenea si mâncarea lor tot de la tara venea așa ca nu dăduseră banii nici pe ea .

 Rămânea evaluarea de 120000 Lei iar când venea demolarea statul era pus in fata unui act oficial tot al statului roman, practic erau doua instituții ale aceluiași stat care se contraziceau intre ele ,una care evalua exact aceiași casa la maxim 30 000 lei,  iar alta o evaluase cu nici un an in urma la suma de 120000 lei , adică suma corecta de piață ; din acest moment statul ar fi trebuit sa îl despăgubească pe om cu suma corecta .  Nu mai știu daca cineva dintre cei care au fost demolați si avea o astfel de evaluare de la Iegea 18  a fost corect despăgubit . Tind sa cred ca nu .

O jumătate din strada mea a fost demolata după ce am plecat eu la facultate, iar când veneam acasă era un șantier , nu mai semăna deloc cu ce lăsasem eu in urmă . Plângeau părinții si vecinii mei pentru ca urma sa fim si noi demolați in primăvara lui 1990 . Dumnezeu a vrut altfel cu noi, am scăpat nedemolați de comuniști dar se pare ca o sa ne demoleze pe toți turcul venit ( sau parvenit ) in orășelul meu cu oameni putini si doruri multe .

Ați citit « Nunta cu garoafe mov” de Petre SALCUDEANU ?( https://www.printrecarti.ro/130857-petre-salcudeanu-nunta-cu-garoafe-mov.html)  Este acolo o scena terifiantă cu promisiunea unui soț  de a face o casă frumoasă soției sale , promisiune ținută de soț chiar  in timp ce alături se demola ,când soția sa era pe patul de moarte , este o carte cu o descriere excelentă a trăirilor celor care urmau sa fie demolați , a proprietarilor de case ce își pierd odată cu casa lor chiar viața lor sau sensul vieții lor .

 S-o citiți ! Merită .

O parte din sufletul orașului s-a pierdut odată cu centrul vechi si , mai ales, odată cu demolarea caselor ; niciodată orașul nu va mai fi la fel ca înainte de demolări, dar așa este viața , mergem înainte cu bune și cu rele , iar ceea ce a fost bine trebuie continuat , ce a fost rău trebuie iertat, tăiat , dar niciodată nu trebuie uitat .  

Eu la tatal meu in brate la o defilare de 23 August 1967

La toti ne este dor de vechiul oras, de ceva sau de cineva care nu mai este , dar lumea merge mai departe, evoluam ( sau involuam , nici nu mai stiu care este adevarul ) si ne face placere sa ne amintim cu drag de tot ceea ce ne-a placut si ne-a tinut acolo daca nu cu trupul macar cu sufletul nostru .

Scoala de fete Rosiorii de Vede Fotografie luata de pe net

5 comentarii

  1. Cât de frumos ai descris imaginile și locurile fostului nostru oraș..!!!❤
    Am retrăit trecerea prin locurile pe care le-ai descris….! Este sublim!❤
    Bravo! Te felicit! Foarte frumoasă descriere!❤

  2. Dușumeaua librăriei era frecata cu Petrosin. Magazinul cu stofe descris de dumneavoastră era numit “București”. “Trei iepurași” era magazin de jucării..

    1. Sigur că da , cu Petrosin era, așa se frecau podelele , iar magazinul era unul cu subsol și etaj. Eu aveam 14 ani în 1977 , la cutremur când au fost toate demolate și s-a construit frumos, un centru elegant , curat , bine structurat si cu o arhitectură modernă.
      Vechile magazine , în schimb , aveau și ele farmecul lor, mai ales acolo unde mai erau încă vânzători de calitate, oameni de calitate, care îți arătau tot ce aveau ei fără să se supere sau să te umilească . Alte vremuri, alte caractere ! Vă mulțumesc frumos pentru lectură și comentariu !

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.