Am strâns gândurile mele intr-un fuior si acum încep să torc din ele . Fusuri .

Am trăit anii copilăriei mele intr-un orășel mic, cu oameni putini si doruri multe in care poveștile de viață ale oamenilor erau păstrate ascuns , nerostite , neștiute , nepovestite .

Pe ulicioara mea din Carpati, in ultima casă , care înfunda strada si nu puteai să treci pe cealaltă străduță decât prin curtea ei , stătea coana Didina .

Nea  Năltan stătea in spatele ei și avea poartă pe cealaltă stradă dar avea o portiță mică si spre casa si curtea lu coana Didina, așa că eu mă strecuram pe cele trei porți care erau de trecut ca să ajung la prietena mea din cealaltă stradă , trecând prin cele două curți la ceasul amiezii când cei bătrâni dormeau și , speram eu , nu îmi simțeau prezența  . La fel făcea și ea .

Nu am știut niciodată cum ii chema de fapt .

Bănuiesc că pe coana Didina o chemase Ecaterina , dar nu sunt sigură .

Era o femeie bătrână , slabă, umilă , cuminte , care nu deranja pe nimeni , niciodată , cu nimic și care iubea nespus copii , în mod special fetițele .

Coana Didina ne lua cu ea în săptămâna mare de Paște la denii, părinții noștrii erau fie la serviciu, fie cu treburi multe acasă , așa că ,noi , dacă voiam să mergem la denii trebuia musai să mergem cu coana Didina .

Mă duceam mai de dimineață la dumneaei acasă să „aranjăm treburile” , adică să știm la ce oră să fim gata, îmbrăcați, încălțați și cu florile culese pentru biserică , astfel încât să nu stea după noi să ne aștepte și astfel să întârziem la slujbă .

Casa ei (este foarte mult spus casă) era compusă dintr-o mică marchiză , un fel de antreu cam de 1 metru pătrat , apoi venea o camera de ,hai  să zic de 10 metri pătrați  și afară , alături de camera, lipita , avea o magazie de lemne in care mai ținea niște ligheane, albii, etc.

Căsuța ei era făcută din pământ lipit pe ostrețe , nu cred sau nu știu eu s-o fi avut temelie, era învelită cu carton, avea o sobă de lut cu plită si o fereastră mică, iar in camera ei avea un pat , o masă, un șifonier si o mașină de cusut, toate , cred eu primite de pomană.

Curtea ei nu avea mai mult de 100 de metri pătrați și avea pus un strat de ceapă ori de usturoi și un strat cu flori .

Atunci când eu eram un copil , prin anii ’70 ea era deja o femeie bătrână , nu as putea să ii dau o vârstă , dar eu nu o știu decât ca o femeie foarte bătrână .

Știam de la părinții mei că ea toată vara se ducea să muncească la spălat de vase la un restaurant pe litoral împreună cu sora lu tanti Leana lu Gulus ,vecina noastră din spatele curții din vremea aceea,  tot o femeie singură, iar cu banii obținuți își cumpăra lemnele de foc, își plătea curentul , butelia și ce ii mai trebuia .

M-am dus la ea într-o zi de toamnă ploioasă , eram deja mai măricică, nu mai aveam nevoie să merg însoțită nicăieri , cred ca mă trimisese mama la ea de o sâmbăta morților să ii duc ceva de pomană si am stat cu ea la povesti .

Fuma, fuma foarte mult , țigară de la țigară aproape , dar nu bea .

Cum sunt curioasă din fire iar femeia asta mă intriga cu casa ei si , mai ales, cu singurătatea ei , cât am stat la ea pe pat mi-am rotit ochii pe pereții casei ei  am văzut o fotografie mare,un tablou, cu trei fete mici, un bărbat frumos , o femeie tânără si frumoasă si o mașină in curtea unei case mari .

Am început să pun întrebări , fără să îmi dau eu seama ce amintiri dureroase dezgropam , dacă ii făcea bine sau rău dezvăluirea personajelor din tabloul pus in ramă pe perete la loc de cinste .

Coana Didina s-a urcat în pat, a luat fotografia în mâinile ei, a început să mângâie cartonul cu mâinile ei mici, firave, uscate si să îmi povestească mie, viața ei .

( De aici încolo , cum să vă spun, minte ea , mint și eu , nu am făcut niciodată cercetări ca să știu dacă m-a mințit sau a spus adevărul , dar eu nu văd de ce oare m-ar fi mințit pe mine , că doar eram un copil. )

Coana Didina mi-a spus că femeia din fotografie era ea, tânără si frumoasă,  fetițele acelea fuseseră fetițele ei iar bărbatul, mașina și casa , toate , îi aparținuseră .

Avusese părinți săraci, nu o educaseră , dar era foarte frumoasă , vrednică și cuminte și a cerut-o de nevastă un proprietar de fabrică de bomboane ; nu știu dacă nu cumva era exagerat cuvântul „fabrică”, poate era un atelier , dar ea așa s-a exprimat , „fabrica de bomboane” ; a avut casă și trei fetițe, iar în casă era ajutată de o femeie , atât pentru creșterea celor trei fetițe cât și pentru a ține gospodăria.

Locuiseră chiar lângă „Fabrica de bomboane” iar la bombardamentul din  4 aprilie 1944 din București, a luat fetițele și a fugit cu ele în adăpost ; și bărbatul ei s-a dus în adăpost ; a fost prăpăd , dezastru ; în aglomerația produsă, în panica aceea, fetițele s-au desprins din mâna mamei lor și au fugit într-un colț mai îndepărtat , în disperarea de moment .

Bombele au început să cadă peste București fără milă, ne bombardau atunci aliații noștrii ulterior , bombardau capitala fără să facă economie de bombe . Când alarma s-a terminat , și-a ridicat capul și a văzut dezastrul : adăpostul , fusese și el bombardat .

Atunci coana Didina ,care intrase în adăpost o femeie tânără cu bărbat și trei fetițe, având o casă mare și o mică afacere,  si-a pierdut bărbatul , cele trei fetițe , casa și atelierul de bomboane , totul a fost ras de pe suprafața pământului . A rămas într-o clipă fără toată existența ei , fără nimic .

Urlând de durere și-a căutat fetițele printre mormanele de moloz și trupuri sfârtecate ,  nu mai știu dacă le-a găsit sau nu , dar, din toată casa ei și viața ei de dinainte de bombardament nu a mai rămas decât cele câteva fotografii pe care le păstra cu sfințenie lângă icoană , aproape de candela care , la ea in casă, ardea veșnic .

Nu știam nimic despre coana Didina, decât că este cea mai umilă femeie de pe stradă , femeia care ne lua cu ea la biserică și ne învăța cum să ne rugăm .

Au trecut anii și ultima mea amintire cu coana Didina este din ultima iarnă în care eu eram acasă la Roșiori,  cred că era in februarie 1983, era o iarnă grea, geroasă cu foarte multă zăpadă.

In casă la noi era cald și bine , eu eram singură în casă, ai mei erau la lucru .

Mama făcuse o varză cu carne de oaie (așa cum pomenise de acasă, o făcea foarte bună, era fiartă în oală ca de ciorbă ), aveam pâine proaspătă ,  noi două mâncaserăm de prânz iar ea plecase la țesătorie la schimbul doi ; tăticu încă nu venise de la serviciu .

Am ieșit puțin afară din casă, nici nu mai știu de ce , când o văd pe coana Didina la noi în poartă ; am chemat-o în casă la noi unde era cald și bine , am pus o strachină de pământ plină cu varză cu o bucată zdravănă de carne de oaie, am tăiat pâine apoi am rugat-o să stea lângă sobă la masă să mănânce .  

Cu mâinile tremurânde de bătrânețe sau de frig ,a luat strachina cu varză și s-a așezat la masă lângă sobă să mănânce fără să mai scoată nici un cuvânt dar nu înainte de a se fi închinat .

După ce a mâncat și a băut o cană de apă bună de la noi din fântână , mi-a zis așa :

„ Bogdaproste Ana! Să îți dea Dumnezeu Ana mult noroc în viață, să ai parte de la Dumnezeu de cel mai frumos, deștept și bun băiat de pe pământ , așa să îți ajute Dumnezeu ! Tu astăzi nici nu îți dai seama ce faptă frumoasă ai făcut dinaintea Lui. ”

Dumnezeu i-a ascultat ruga și mi-a dat  mie noroc să întâlnesc cel mai bun, cel mai deștept și frumos băiat pe care mie mi l-a rânduit cu dragoste .

Să nu uităm niciodată că dragostea de oameni nu se cere , se dă.

 Dați de pomană celui care chiar are nevoie , în tăcere, fără să spuneți, fără să vă lăudați cu asta ,   fără să chemați televiziunea,  fără să îi umiliți pe cei cărora le dați o bucata de pâine !

Așa să vă ajute Dumnezeu !