Din ciclul „Oamenii orașului meu”

Așa cum am povestit în elogiul adus fostei mele învățătoare Maria BUICA , orășelul nostru avea o elită de oameni , nu puțini la număr, formată din medici, profesori , ingineri, cadre medicale cu studii medii dar foarte bune in meseria lor, care , cu multă dragoste si devotament față de meseria lor în primul rând și față de ceilalți oameni, în bună înțelegere cu părinții noștrii , ne-au ajutat să devenim oameni sănătoși la trup și la creier astfel încât să reușim în viață prin propriile noastre eforturi, fie ele de ordin intelectual fie de ordin fizic .

Am fost educați în comunism, da, este foarte adevărat , (când toată lumea avea un loc de muncă cu toate asigurările posibile atunci ,primea o locuință de la întreprinderea unde lucra , gratis , dar nu era chiar așa , trebuia să fii pe o anume listă , să ai carnet de partid, si daca îndeplineai toate criteriile cerute atunci erai liniștit) dar educația era educație.

Atunci știam că dacă vom intra la facultate vom fi repartizați la un loc de muncă bun, vom primi o locuință de la întreprinderea unde lucram fără mari probleme, iar noi, femeile , la maxim 57 de ani ieșeam la pensie dacă aveam 25 de ani in câmpul muncii . Bărbații ieșeau si ei la pensie la maxim 62 de ani si aveau nevoie de 30 de ani in câmpul muncii la stat.

Dar să revenim la oile noastre ( sau cum zic francezii „Revenons à nos moutons”): educația era primordială, pentru că dacă,  până la venirea comuniștilor educația era pe bani , nu puțini, un accesoriu al celor înstăriți , după ce aceștia au mai slăbit taxele mari impuse in primii ani de după venirea lor la putere ,pentru a îi înlătura din școli pe cei cât de cât înstăriți ( cei cu adevărat bogați au fost uciși prin pușcării sau au fugit din țară ) , după ce a murit Stalin și , mai ales, după 1968 ,  accesul la învățământ a devenit posibil si celor cu mai puțini bani prin buzunare .

Învățământul în Romania din anii 70 a fost unul dezvoltat, de calitate , în masă .

După ce am terminat școala primară , cu doamna învățătoare Maria BUICA, am avut la gimnaziu parte de o echipa de profesori excepționali, nu toți, să nu credeți că toți erau de excepție, dar un grup anume a făcut posibil să ajungem unde ne doream: la cele mai bune licee din oraș .

Îmi aduc aminte cu mare plăcere de prima noastră profesoara de franceză , o tânără ce tocmai terminase facultatea și făcea naveta de la București ; o chema Joițica și venea în
fuste mini, era tunsă à la Mireille Mathieu , deschidea larg ușa , cu piciorul , arunca catalogul pe catedră, din ușă, se dezbrăca de paltonaș sau de cojocul Alain DELON, se așeza picior peste picior pe catedră direct în fața noastră bălăngănind-și când în sus si când în jos frumoasele ei picioare lungi cu cizmele înalte mulate pe gambă, negre , lucioase sau albe , lucioase , de înnebuneau toți băieții de la noi din clasă iar noi, fetele , ii sorbeam cuvintele din gură:

„- Qu'est-ce nous avons préparé pour aujourd'hui ?”

 na belea , care mai știi franceza ?

Așa de mult mi-a plăcut de ea c-am învățat franceză eu și toată clasa de dragul ei .

 Am avut numai 10 anul acela la franceză. Anul următor nu a mai venit. Am auzit c-ar fi murit , dar nu sunt așa de sigură.

Ne-a dat pe altcineva care făcuse facultatea la fără frecvență, era ceva mai în vârstă , nu cu mult , dar părea mai în vârstă prin felul în care se coafa și se îmbrăca .

 Era ceva pe la partid, își făcea niște sarmale în cap si ne învăța cântecele frumoase:

„ Chevaliers de la table ronde
Goûtons voir si le vin est bon
Chevaliers de la table ronde
Goûtons voir si le vin est bon… „

Era o femeie bună, cel puțin cu mine, nu am simțit  vreo animozitate , dar nu mai mergeam așa de bine la franceza ca în clasa a cincea .

Dar să trec la doamna profesoara de limba romană , doamna GHEORGHIU.

Era un fenomen, zic eu , acum la anii mei .

Doamna Gheorghiu era mai in vârstă decât toate celelalte profesoare, cred că în 1975 se apropia de pensie, era trecută de 50 de ani , provenea dintr-o familie de oameni foarte bine educați , avea o casă mare si elegantă in centrul orașului ,casa familiei sale , a mamei ei ,  mama ei cânta la pian , vorbea mai multe limbi străine , doamna Gheorghiu era campioană națională la tenis de masă iar soțul era medic . Era reprezentanta femeii educate din lumea bună. Casa sa i-am văzut-o când i-a murit mama dânsei și ne-am dus să îi prezentăm condoleanțe , un grup de elevi cu doamna dirigintă în frunte .

Doamna GHEORGHIU nouă ne preda limba română , dar la celelalte clase preda limba franceză. Dânsa știa foarte bine și limba engleză , dar noi am făcut cu dânsa limba română .

Ne învăța gramatica din mers, așa, ne făcea să simțim cum trebuie să vorbim corect , de ajunsesem să îi corectăm noi pe părinții noștri (ne-o mai și luam atunci „ obraznic-o, mă înveți tu pe mine cum se zice corect ?” ) sau pe cei cu care veneam în contact de atât gramatica câtă ne învățase , dar cel mai mult mi-a plăcut felul în care ne lăsa să creem noi tot, comentariile, compunerile, să redactăm rezumatele , să facem noi cu creierașul nostru mic dar vioi absolut totul . Noi singuri ajunsesem să scriem adevărate opere . Aveam câteva colege foarte talentate !

Doamna Gheorghiu ne spunea care este schema de lucru, ne dădea la liniuță firul roșu care trebuia urmărit, introducere, intriga, povestirea, ce este o dramă, ce este o operă epică, etc. iar după ce ne învăța cum se face ne dădea să facem noi .

Doamna Gheorghiu ne-a dezvoltat gustul cititului , al lecturilor de vacanță , fără să ne forțeze in vreun fel, ci de dragul artei o făceam.

Ne dădea o listă cu ce lecturi sunt potrivite pentru noi în vacanța ce urma, apoi trebuia să facem noi , fiecare acasă, un caiet cu comentarii, descrierea personajului principal, rezumatul cărții citite astfel încât noi să ne dezvoltam imaginația , să vedem cu ochii minții noastre decorurile, cadrul , personajele, povestea , noi să fim regizorul filmului derulat în căpșorul nostru mic si gol dar care se umplea , absorbea ca un burete , orice informație îi pica in el . La televizor nu aveai ce să vezi înafara emisiunii de sâmbătă seara de "Teleenciclopedie" , miercuri seara filme vechi la "Telecinemateca" și de "Drumuri europene" de Aristide BUHOIU, duminică după amiază . Așa stând lucrurile, citeam, citeam și iar citeam după care conspectam , făceam rezumate , făceam caracterizarea personajului principal, compuneam .

Avea un simț al umorului deosebit iar pe noi nu ne considera deloc, dar deloc, niște imbecili cu care nu ar fi putut vorbi glumi . Ba, dimpotrivă. Colegele nu o prea iubeau , dar noi, da .

Îmi aduc aminte (am mai spus)  cu cât umor ne-a povestit ( dar totodată plângea inima în ea ) cum, după 1977 , după cutremur ,după ce i-au demolat casa ei mare frumoasă (care nu pățise absolut nimic la cutremur dar așa a fost dat ordinul să fie demolate toate casele din centrul orașului ), nu le-a încăput mobila lor din lemn masiv, din casa lor părintească, în apartamentul repartizat, de numai două camere.

Ce s-au chinuit să bage masa, măcar masa și scaunele să le aducă în acel micuț apartament ; noi râdeam , eram copii, dar nu știu ce era în sufletul dânsei , născută și trăită în casa ei cea frumoasa și mare , cu camere imense, să se vadă într-un spațiu atât de mic , la etaj , fără curte , fără nimic frumos .  A fost un șoc imens pentru dânsa și nu numai , pentru toți cei care își făcuseră casă , sau își cumpăraseră , o doamnă din generația dânsei știu că s-a sinucis atunci și nu a fost singura .

Mama dânsei murise, și cum nu aveau copii ( și dacă ar fi avut ar fi fost deja mari , plecați din căminul părintesc ) aveau dreptul doar la un singur dormitor ,două camere le-au repartizat, mici , foarte mici, de nu le-a încăput absolut nici un pat, nici vorbă de pian sau de bibliotecă în cei 48 metri pătrați utili repartizați cu chirie la stat . Adică , să înțelegeți , le-au luat casa si terenul proprietate personală, aflate pe locul unde astăzi este clădirea poștei și a telefoniei (adică în centrul orașului ) și le-a dat în schimb, parcă în bătaie de joc, acel micuț apartament în care nu le-a încăput mobila lor de lemn masiv .

Altă dată ne-a povestit cu umor cum a făcut-o bărbatu-su de poveste la mare , ne spunea fără să râdă, era foarte serioasă când povestea,  iar noi ne prăpădeam de râs, eram pe jos ; era criză de multe chestii după cutremur mai ales chestii importate, de prin 1978 nu se mai găsea Pepsi-cola prin magazine dar la mare se mai aducea. Soțul dânsei , medic, un tip cu umorul la degetul mic, se duce la mare si se așeză la rând să ia două sticle de Pepsi ,pentru ei doi , dar cum o vede că se apropie de el acolo , la rând , începe să strige tare :

"– Draga mea , stai liniștită pe cearceaf că, uite ,eu iau niște PEXI și vin imediat la tine! „  

Doamna GHEORGHIU , în momentul acela , a făcut stânga-împrejur , s-a uitat să vadă dacă o cunoaște cineva, dacă se va face de râs iar el continua:

„- Ce este draga mea, te faci că nu mă cunoști, cu tine vorbesc, aia îmbrăcată (așa si pe dincolo cum era îmbrăcată la plajă ) ce, ti-e rușine cu mine? Nu vrei Pecsi ?

Ti-am spus că vreau să beau un PEXI cu tine și uite, eu stau la rând și până diseară , dar nu mă las până nu iau un PEXI să-l beau cu tine .”

Ne-am tăvălit pe jos de râs, atât de frumos ne povestea că era imposibil să nu razi .  

Avea talent , ne iubea , era caldă ,știa ce are de făcut cu noi pentru a scoate tot ce era mai bun din noi .  Untul .

Când aveam operă dramatică, ne dădea rolurile din operă si ne punea pe noi să jucăm teatru, am făcut cu dânsa și ore de dezvoltare personală, dar atunci nu știam că asta facem .

NICIODATA nu ne-a dictat , niciodată nu ne-a dat să învățam un text pe de rost , niciodată nu ne-a jignit , niciodată nu a ridicat glasul la noi . Ne punea să ne punem singuri nota la lucrare sau la compunere și dacă greșeam nu ne supăram , doar înțelegeam greșeala făcută și singuri ne dădeam nota . Corect .

Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului.

După ce am terminat școala gimnazială și am intrat la liceul cel mai bun din oraș, „Liceul de matematică și fizică”, clasa de „informatică” ( ni se desena pe tablă tastatura unui calculator si ni se explica ce este aia informatică, dar orele de practica le făceam la pila într-un atelier cu menghine și strung, acela era nivelul de „informatică” atunci, la noi , dar făceam matematica de ne săreau capacele) , atunci conducerea liceului a considerat că pe noi nu ne mai interesează de acum limba română, și , în general, materiile umaniste , în consecință ni i-au dat pe soții MEREUȚĂ , care, oameni bătrânii, ieșiți din ritm , plictisiți, ne dictau tot, absolut tot, și ne puneau să învățam pe de rost toate acele dictări ale lor .Cred că în anul întâi de liceu am făcut cu domnul Mereuță apoi cu doamna , dar era un adevărat chin ora de română și nimănui nu îi mai făcea acea plăcere ora de română, plăcere pe care am avut-o la orele doamnei GHEORGHIU .