Atunci , prin anii 70 ,când noi  nu aveam aparate de fotografiat eram o familie mare, frumoasă și unită. Eram mulți, frumoși , sănătoși și, mai ales, eram fericiți dar nu știam .

 Maia mea dinspre mamă a avut opt copii , șaptesprezece nepoți și nu mai știu eu câți strănepoți a avut .Cine i-a mai numărat ?

Așa avea aproape toată lumea din leatul ei, ea nu era deosebită cu nimic față de celelalte femei din sat ( poate doar ceva mai vrednică) doar că ei i-a murit un fiu mare, cel mai mare , apoi tot ei i-a murit și bărbatul , abia ce împlinise 42 de ani .

 La alte femei le muriseră mulți copii, dar de mici, din bolile copilăriei, astăzi eradicate, dar nu așa de mare, la 17 ani,  iar bărbatul , așa de tânăr, să moară din apendicită ,dar așa a fost să fie .

„Dumnezeu a vrut așa!” zicea maia când ne povestea cum a vrut ea să își ia zilele într-o zi după ce rămăsese văduvă, copleșită de câte greutăți întâmpina la tot pasul ca femeie singură , fără nici un venit stabil (doar pământul foarte puțin ce îi mai rămăsese, casa , grădina, via, livada plus animalele de pe bătătură) cu atâția copii de crescut și de rostuit fiecare.

 „Dumnezeu ne dă și tot El ne ia!” ne spunea cu lacrimi în ochi frământându-și mâinile în poală.

S-a întâmplat , țin minte ca ieri ,de un Paște prin anii 70 ,  să ne strângem la ea în bătătura toți copii ei , cei 7 rămași, cu gineri și nurori, încă 7 , cei 17 nepoții și nepoate plus cu strănepotul ei, primul ei strănepot și tatăl acestuia.

In total eram 34 de persoane inclusiv maia .

 Făcuse mâncare în vatră în tuciuri mari puse pe pirostrii, ca din cele de nuntă sau de pomană, ale mielului și nu numai , mâncare cu carne de pasăre , de porc , de toate ,cozonaci, prăjituri,  dar nu doar mâncarea ne anima ci , mai ales, revederea tuturora era cea mai mare bucurie , iar această bucurie era atât a copiilor dar, mai ales,  a adulților .Era cea mai mare bucurie a familiei .

Dacă noi , copii, ne mai vedeam prin vacanțe , ei bine, ei , adulții, fiecare la casa lui , cu serviciul lui (care era inclusiv sâmbătă ba chiar și duminică), fiecare cu treaba lui ,fiecare prin altă localitate, ei nu se mai vedeau așa des , poate doar la o nuntă sau un botez , o cumetrie ceva , dar niciodată toți așa cum au fost atunci .

Unchiul meu , cel mai mic băiat al mamaii,  care stătea cu ea , a scos toate mesele pe care le avea și le-a așezat frumos în curte ,maia și mătușa mea,  au adus fețe de masă și au așezat mesele, apoi noi, copii , am fost așezați la mesele cele mai mici , rotunde sau dreptunghiulare, tot ce avea maia și cu mătușa mea ca și masă a fost folosit atunci ,plus toate scăunelele și scaunele din casă și din curte .

Maia se plimba de la unul la altul de drag ,dar și cu treabă , să stea de vorbă cu fiecare în parte, să-l strângă în brațe, să-l pupe pe amândoi obrajii, zgomotos , pe copilul ei, pe ginerele ei sau nora ei ,pe nepotul ei pe care nu îl mai văzuse de mult timp , să râdă cu noi, apoi să plângă luată de val și de emoții .

 Toată lumea râdea, se râdea în hohote , se vorbea doar despre bucuriile vieții, de copii , despre cât de bine le este și nimeni nu îndrăznea să strice atmosfera cu vreo problemă de-a lui.

 Ce atmosferă ! Câtă bucurie !

Mai țin minte cum au venit unchiul cu mătușa mea cu un lighean mare cu ouă roșii ,să ciocnim toți între noi dar, înainte de orice ,  maia a luat primul ou și a ciocnit pe rând cu fiecare dintre noi începând de la cel mai mare copil al ei până la cel mai mic nepot. Respectul fata de maia era lege .

Așa se vopseau ouălele atunci , cu ligheanul , nu le mai număra nimeni , le vopsea până se umplea ligheanul acela mare și gata , poate să vina Paștele.

Bineînțeles că la această operație toată lumea prezentă participa, joi seara . Noi , copii , le ungeam cu grasime.

Țin minte și că toți copii aveam haine noi de Paște , pantofiori, băscuțe albe sau roșii , ba chiar și femeile aveau câte ceva nou pe ele, o fustă , o bluză, ba chiar un costum taior sau o rochie frumoasă, un capot , un șorț , pantofi , după caz ori buget .

 Eram așa de mândrii de noi și de părinții noștrii că nu ne mai încăpeam în piele de bucurie !

Acea masă de familie a fost de neuitat , atunci am fost toți și am mai fost o dată de Rusalii.

Aceasta era adevărata sărbătoare , revederea cu cei dragi, dragostea de familie și de casa părintească , bucuria revederii.

Nu aveam nici unul un aparat de fotografiat atunci dar amintirile au rămas vii, în memoria noastră , în inima noastră , în sufletul nostru, până când ne vom duce și noi după ei acolo unde sunt azi aproape toți, unde nu este durere și nici întristare .