Țoalele de Paște erau de departe cea mai mare bucurie din ziua aceea , apoi era mâncarea de dulce după un lung post aproape obligatoriu . Până și câinii se bucurau de terminarea postului !
Țin minte și acum cum mergea mama cu noi la magazine , când eram copii , să ne cumpere hăinuțele de Paște . Luam la rând cele câteva magazine din oraș , „Trei iepurași” apoi la „Macul” și mai târziu la „Select”.
Eram așa de fericiți !
Obiceiul acesta de a fi îmbrăcați în absolut toate hăinuțele noi, de jos până sus, era ceva atât de vechi, de împământenit, că , deși locuiam în oraș, copii născuți și crescuți pe asfalt, totuși ne supuneam cu sfințenie acestui obicei ancestral , venit de la țară odată cu părinții noștri.
Trebuie să recunosc că ne plăcea la nebunie obiceiul!
În primul rând că atunci, în anii 70, părinții noștri nu ne cumpărau haine toată ziua, bună ziua (de început de școală era o sesiune de shopping , cum ar zice azi fiu-meu , iar a doua , înainte de Paște , cam atât).
În al doilea rând , că nu aveam voie să le îmbrăcăm până când nu venea ziua cea sfântă de Paște .
Ai mei ne pregăteau pentru această zi sfântă cu mult timp înainte , nu chiar în săptămâna mare, pentru că atunci erau foarte multe altele de făcut , așa că eu cu fratele meu aveam în odaie ( camera cea bună ) hăinuțele noi puse „sus” , puse „bine” și nu trebuia să ieșim cu ele pe stradă până în dimineața zilei de Paște când ne îmbrăcam cu ele să mergem la biserică .
Toată lumea proceda la fel, așa că erau la „întrecere” copii intre ei , vecinii în mod special , care aveau un rând de hăinuțe pentru biserică și mai aveau unul pentru joacă, de curte , de casă .
Mama și bunica ne povesteau cum coseau iile de Paști sau de Rusalii pe furiș una de alta , de vecine, de rude, de prietenele cele mai bune, surate , de colege de școală , uneori chiar de surori se fereau , dacă puteau . La hora din sat din ziua cea mare , la hora de Paște ,cea mai frumoasă ie urma să fie declarată ca atare de fetele și femeile care veneau la horă .
Pe fete le interesau părerile acestora ,bineînțeles, dar , în egală măsură , efectul lor asupra băiatului care le era drag .
Noi, copii, în special eu , când nu ne vedeau părinții, intram în odaie și le luam pe noi, ne mai îmbrăcam cu ele , ne uitam în oglindă să ne vedem îmbrăcați frumos în "țoalele" de bune, să ne bucurăm ca doi copii ce eram .
Hăinuțele ne așteptau cuminți până în dimineața zilei de Paște .
Paștele venea cu mare bucurie, după un post lung ,venea cu cele mai bune feluri de mâncare, venea cu o curățenie generală ce era completată de dat cu var măcar în bucătărie și spălat ,frecat geamuri, podele, covoare , milieuri, fețe de mese și tot ce era utilizat peste iarnă în casă .
În primul rând eram mulți , familiile erau numeroase, în marea majoritate a lor , în al doilea rând eram destul de religioși, evlavioși , (mergeam la denii , treceam pe sub Isus Hristos in seara de joi , se ținea postul de către bunicii și părinții noștri) și în al treilea rând lumea socializa foarte mult , rude, vecini , prieteni , se vizitau, se întâlneau , râdeau împreună , mâncau împreună , și, când era cazul, plângeau împreună.
Astăzi îmi cumpăr haine ori de câte ori am ocazia să găsesc ceva ce îmi vine, îmi place, îmi trebuie sau , mai ales, nu-mi trebuie , dar îmi place, și-am constatat că în ADN-ul meu a rămas ceva din copilărie, anume să le țin „de bune” în șifonier , cu eticheta pe ele, așteptând un eveniment, un fel de „Paște” care să justifice îmbrăcarea unei haine noi , așa cum era in copilărie, să vină acea bucurie.
Dar bucuria aceea de atunci nu mai vine !
De atunci încerc să nu mai cumpăr nimic pentru o anume ocazie , până când nu sunt în săptămâna evenimentului dar, obiceiul de a păstra lucruri tot a mai rămas acolo, în străfundul ființei mele, ca să mă pot bucura de ele atunci când eu consider că a sosit momentul potrivit pentru ele.
În subconștientul meu mai există un pic din bucuria aceea nedisimulată pe care o aveam când eram copil in dimineața zilei de Paște !
Să aveți „Paște fericit !” și , mai ales , să fiți fericiți de sărbători !