În toamna lui 1969 au cumpărat ai mei televizor ,unul nemțesc , din RDG , zicea tata ca este foarte bun, că nemții fac lucruri de calitate , nu prostii, că sunt foarte deștepți .

Vai , ce fericire pe capul meu ! Eram în al nouălea cer ! Nu mai trebuia să mă rog de o vecină (tare drăguță de altfel) să mă lase la ea în casă la televizorul ei să o văd pe Mihaela ! Chiar dacă toți copii de pe stradă mergeam la tanti Lenuța lui Mihai să vedem desene animate , ea fiind singura care avea televizor (dar nu avea copii și ne primea cu drag) , tot mai bine era să stai la tine în casă la televizor!

Altă viață !

 De fapt mama habar nu a avut , l-a cumpărat tata cu banii de pus tabla pe casă,  că era o ocazie nemaipomenită să găsească el televizor nemțesc ,cu 5000 de lei în 1969 , banii de tablă de casă. Era un GRUNDING „Strassfourtt Balet” , așa se numea televizorul și era tare frumos , după părerea noastră , doar mama nu l-a putut accepta ușor , strânseseră cu greu banii de pus tabla pe casă!

„A plecat să cumpere tablă și a venit cu televizor!” zicea ea cu năduf , ca ăla de a plecat după gaz și a venit cu brânză .

Uite așa noi am fost cea de a doua familie de pe stradă care a cumpărat televizor in 1969 .  

Ei bine , or fi făcut ei nemții lucruri de calitate , dar nu erau pentru noi, vai steaua noastră,  pentru că desele schimbări de tensiune de la noi din țară ( deh , RSR , țară în curs de dezvoltare , nicidecum dezvoltată) ne-au distrus televizorul foarte repede . Stătea mai mult stricat decât bun !

Cât era vară afară nu ne deranja , aveam activitate în curte , ai mei la gradină, noi cu joaca sau , mai târziu , îi ajutam pe ei în grădină , erau de tăiat și de spart lemne , de pus murăturile, de făcut toate treburile în curte și noi aveam școală, aveam de învățat , nu aveam prea mult timp la dispoziție să stăm la televizor , de aceea era mai bine să stea așa , de mobilă .

 Poate că era și o strategie a tatălui meu ca noi  să stăm cu nasul în carte și nu ochii în televizor !

Îi făcuse mama două huse ,din material bun , poplin cred că era sau satin ,  una pe verde închis , pe care cususe un model cu un portativ făcut pe un stâlp de telegraf , pe care se legănau greieri , rândunici și... flori de mărgăritar , pe cealaltă o făcuse pe culoarea muștar , avea și aceasta un greier care cânta la o chitară sprijinit de un stâlp pe care se încolăcea un buchet de maci, cicoare, ochiul boului și spice de grâu . Erau foarte frumoasele husele acelea și mama le-a cusut aceste modele și unor vecine care nu aveau timp sau nu se pricepeau să coasă ...erau doamne cu dare de mână.

 Cum venea toamna și se întuneca mai devreme, tata dădea drumul la televizor dar poc,  începea să „cadă” tensiunea și se ardea lampa PL500.

Atunci lua o carte și o citea , mama lucra , noi învățam și nu simțeam nevoia de televizor .

 Îl lăsa tata așa stricat până aproape de revelion, dar când se apropia revelionul musai trebuia să îl repare , că doar la ce să ne uităm când mâncam „salata de beuf” (fără „beuf” ), sarmalele și cozonacii fără să îl vedem pe Amza PELEA cu Draga OLTEANU-MATEI în „Nea Mărin cu țața Veta și Sucă la nașul” , pe Dem RADULESCU sau pe Puiu CALINESCU în scenetele umoristice care făceau deliciul nopții de revelion !

Mama îi aducea aminte (de parcă mai era cazul) că nu au copiii la ce să vadă desene animate , filmele lor preferate , care mai erau încă atunci , în anii ’70 și deci , să vadă ce face și să repare televizorul .

Invariabil tata îi spunea mamei că și el vrea să îl repare dar nu are timp .

 Întâi trebuia să vadă ce bubă are , îl lua la controlat cu niște aparate de măsura tensiunea (Voltmetru) si intensitatea curentului (avea ampermetru ) și , aproape invariabil , era de vină lampa PL500 .

Mai lipea câte un fir care i se părea a fi dezlipit , mirosea a fludor și a sacâz , tata spera să nu fie lampa aia de vină, ca tare greu se mai găsea , dar , până la urmă se declara învins, tot lampa era arsă.

După ce găsea „buba” fugea la noi la centrul de reparații cu speranța că va găsi lampa , dar mereu ajungea mult prea târziu , o dăduseră pe ultima ,nu mai aveau alta , apoi se ducea la București undeva unde avea mai mari șanse să găsească lampa buclucașă , dar , într-un an după cutremur cred, s-a întâmplat să nu mai găsească nici la București și , fiindcă tata știa germană și-a luat inima în dinți și a scris o scrisoare la firma din Germania cerându-le lampa buclucașă .

Avea toate documentele televizorului și deci , adresa fabricii era pe cartea lui . Nu a trecut mult timp și s-a trezit tata cu securitatea la ușa lui . Tremura de frică pentru că nu puteai să știi ce ți se putea întâmpla când te trezeai cu ei la ușă . Veneau securiștii , clar urma să ai necazuri mari . Se știa nevinovat .

 Au început să îl întrebe dacă este rudă cu vreun neamț, dacă este mulțumit de viață , dacă are vreo problemă cu regimul, tot felul de aiureli , până când s-au lămurit că omul din fața lor nu dorea decât să vadă la televizorul lui și să nu se ducă copii lui pe la vecini .

 Nu că nu ne-ar fi primit vecinii , dar , în 1969 erau foarte puțini vecini care aveau televizor iar doi , în 1977 era rușinos să te mai duci la vecini la televizor, toată lumea avea deja televizor .

Erau lămuriți , nu l-au sancționat , ba dimpotrivă, într-o săptămână tata avea piesa sosită la București.

După această întâmplare a făcut tata un stabilizator de tensiune care a salvat viața televizorului până în anul 1993 când  mi-am cumpărat eu televizor color și le-am dus lor televizorul meu „Diamant” .

Nu a pus niciodată plexiglas colorat in fața televizorului alb-negru și mama nu a pus peștele de sticlă pe televizor , dar peștele l-am avut și noi ca tot poporul .

Se apropie revelionul și noi nu ne mai uitam de mult la televizor în noaptea de revelion !